CAMERA OBSCURA
(trad. Geo Vasile, EuroPress Group, 2007)
ISBN 978-973-1727-02-8

www.ideeaeuropeano.ro

"Pentru voi n-ar putea fi decât o fotografie oarecare, una din miile de manifestări ale seriei: ea nu constituie în nici un caz obiectul vizibil al unei ştiinţe; nu poate întemeia o obiectivitate în sensul pozitiv al termenului. În cel mai bun caz ar fi interesantă pentru studium: epocă, haine, fotogenie; dar din punctul vostru de vedere în ea nu există nici o rană.

R. Barthes, Camera luminoasă

tatălui şi mamei mele

Probabil, fiindcă

în pachetul de fotografii

din pură convenţie

urletul este mut şi

curgerea timpului

în suspensie s-a blocat

înainte şi înapoi.

Totul s-a întâmplat deja,

ceea ce se şi vede

dacă te-ndepărtezi puţin,

punând sub sticlă

meritele şi greşelile.

Cei vii sunt morţi:

surprinşi în absenţă

de statut, coborând

în genunea fără escale,

păstrând însă

plecările şi sosirile .

Morţi în viaţă.

Camera obscură

"L'elemento storico nelle cose,
non è che l'espressione della sofferenza passata"
T.W. Adorno, Minima moralia

"Elementul istoric în lucruri,
nu este decât expresia suferinţei trecute."
T. W. Adorno, Minima moralia

"Oltre l'amore, oltre l'odio, oltre la morte,
resiste ciò che ci interessa"
F. Nietzsche, Così parlò Zarathustra

"Dincolo de iubire, de ură, de moarte,
dăinuie ceea ce ne preocupă"
F. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra

umbra chipului

imaginea răsfrântă

dâra ce-şi urmează sieşi

amprenta sfârşită

sub sticlă…

proiecţia unei vieţi

care o precede

rămânând în urmă

cifrul dăruit

şi pierdut, misterios,

al unei fiinţe

în cumpănă, înăuntru

şi-afară: eul stăpânit

de un absolut

total şi nediferenţiat…

urmele unui

cuvânt în sine rătăcit

pierdut, alunecat

pe povârnişul

timpului fulgerat

Obiectul care s-a

oferit obiectivului,

declanşat şi detaşat.

Dus la moarte,

şi totuşi cruţat

pe timp nelimitat

figura nonsensului

în felul de a se expune.

Act ratat.

(Rochie charleston de satin

cu flori de paiete

şi franjuri de perle

în picioarele goale.

Escarpen decoltat

cu fundă.

O mână-n şold

şi cealaltă ţinându-şi

părul la ceafă.

Buzele strânse,

în formă de inimioară.

Semnat, jos pe margine:

Wanda Dell’Amore.

Doi a şaptea ’38.)

Subretă de varieteu

în mici teatre

de mâna a doua

în care era preţuită

nu atât arta cât formele

pline de la douăzeci de ani.

De altfel, mulţumită

de trupul ei

care a plăcut. "Am dăruit

şi am iubit mult,

dar am şi primit mult."

De cea care-a fost,

dincolo de păcăleli

şi amăgiri plătite

tribut pielii,

fericită şi terminată de

felul cum a trăit.Cu regretul

că în schimbul a ceea

ce primim ni se ia ceva,

ferestruindu-ne zilnic

săpând ca apa,

golul jur împrejur.

(Îmbrăcată-n

negru deja, privirea

falnică, se-apleacă

să ia de mână

copilul ce stă lângă ea

în şorţ alb

cu un guler ciudat

în formă de pelerină,

se încăpăţânează şi

cere, cu un aer

jignit, să fie

lăsat în pace.)

Voind să fie fiică

a fiului său,

se lasă dusă-n braţe.

I se prinde de gât.

Redevenind fetiţă

deşirată suptă,

şi totuşi trup şi suflet

pentru cel ce-a fost

rodul iubit

avuţia şi ţinta

îndârjitei sale vieţi

solitare.

Ea care

nu s-a codit să muncescă,

dăruindu-se ca o roabă

nevoilor lui.

Devenindu-i stăpână

şi lipitoare: iedera

care l-a-mpresurat

ca să-l mistuie.

Rid după rid

cocârjată, veştedă,

tot mai pergamentoasă.

(În rochia de organdi

brodată cu ajur,

pozează pe un

mic divan.

Un braţ îl ţine

neglijent

aproape să cadă.

Îşi reazemă

bărbia cu mâna.

Pe sub franjuri,

îşi aţinteşte hăt departe

ochii negri.)

Îmbătrânită iute

de meserie,

pe scaun la umbră

în odaie,

cât e ziua de lungă

cu pălăria pe cap,

cânta în şoaptă, fără

să ştie ce anume,

acelaşi refren:

"şoimuleţul mâncând vânt

se abate spre pământ

într-o clipă."

Astru, fulger, cometă,

săgeată de-argint.

Până şi urma

luminoasă…

totul s-a stins.

(Jumătate de bust,

amândoi:

el cu pălărie

de fetru şi un fulăraş

dublu de mătase brună

strâns în jurul gâtului,

ea un corsaj amplu

în dungi ca liliacul,

până sub bărbie.

Alături doar de ochii lumii.

Se uită fiecare

în altă direcţie.

Se înţelege

că bătea vântul.)

Ea nu voia,

dar bunicul meu căzând

la înţelegere cu familia ei,

s-a ocupat de hârtii

şi-a luat-o de nevastă,

în ajunul Crăciunului

nouă sute optsprezece.

Făcea întotdeauna,

deşi fără tragere de inimă,

tot ce i se cerea.

I-a fost dat să fie

ceea ce nu voia:

servitoare şi nevastă

înşelată. L-a suportat

pe bărbatu-său

chit că avea două case

ţinute în spate

din munca ei.

N-a avut parte de nimic

sau de prea puţin

din toate câte şi-a dorit.

Până şi picul de mândrie

la care spera,

i-a fost negat.

Mereu şi oriunde

s-ar fi aflat, cu degetul

pe hărţi,

vânând comori.

În ciuda părţii

oricum necuprinse

în visul de necuprins.

Fragmentele de

hârtie foto, desprinse

din conul stins

prind contur

mărturisesc un ton

şi un ţel sugerează

legături între ele

dobândesc culoarea

gândurilor

devin locuri

şi vremuri tot mai

distincte, în care

figurile îşi regăsesc

carnaţia, emană

miros, virtuţi

secrete, climate,

esenţe ale unei

tăceri suculente

reţea provizie depozit

de imagini şi savoare.

(În şir aşezaţi pe

puntea strâmtă

a ambarcaţiei:

fetiţa cu semnele

lăsate de maiou,

mama cu bustul drept,

tatăl ultimul

mai înalt cu un cap

pe puntea înclinată

deasupra mării ce-i orbeşte

la ceas de seară.

Şi-n spate, la ancoră

se vede pe velă

stema casei Savoia.)

El, monarhist

în cuib socialist,

oaia neagră

a familiei.

Nevastă-sa, croitoreasă,

dându-i curaj zicându-i

că o să aibă parte şi el

de mai multă vază.

El, care fusese în

trupele de asalt şi apoi

printre cei dintâi fascişti.

Se vedea cu câţiva

prieteni, şi ca să-şi

omoare timpul, îşi împărţeau

Europa pe hartă.

Ucis alături de ceilalţi

pe digul râului,

dis-de-dimineaţă.

Dibuit într-o coşarcă

plină cu fulgi de gâscă,

dat de gol de urmele fetiţei

ce se joacă-n bordeiul

pivniţei,

prăvălită de-atâta

urcat şi coborât.

(În picioare,

cu mâna pe braţul

unei mici canapele

de lemn.

Un basc mare

din care se iveşte

ca o coroană părul,

peste o rochie grea

cu fustă plisată

şi redingotă

cu guler

şi manşete de velur.

Pe fundal,

o cortină de brocart

prinsă cu un cordon

în chip de volan,

pe după cap.

E trecută şi data:

1. 4. ' 18.)

Pentru ea a rămas

perioada cea mai frumoasă

a vieţii,

cea în care copila

crescută într-un sat

de munte,

primise să slujească

într-o casă burgheză

din Florenţa.

Îi plăceau aleile

la ceasul promenadelor

şi umbreluţele

deschise când era soare

şi trăsurile oprite

la marginea străzii.

Dar mai ales duminica

când se-mbrăca şi ea

de sărbătoare

să iasă-n lume.

Încredinţată că

doar în acel loc, într-adevăr,

a fost iubită

şi spune că încă

de-atunci

îi era teamă, şi nu mai

aştepta nimic bun

de la ce-ar fi urmat.

(Aproape chel,

o faţă rotundă

pricopsită cu mustăţi

stufoase şi oacheşe.

În haină

de abà

reverele

cu o dungă

de catifea neagră.

Tatăl tatălui meu.)

Acest bărbat pe care

nu l-am cunoscut

niciodată şi de care

e legată viaţa mea.

Ratând, pe nedrept

– credeam – mai mult

sau mai puţin, întâlnirea.

Despre el ştiam doar

că, rămas văduv,

se recăsătorise

supărându-şi fiul

şi că, bolnav de tromboză,

rămăsese să zacă la pat

ani în şir după care murise.

În vremea copilăriei

mele devenise,

prin nu ştiu ce

efect,

imaginea concretă

a unui gând, în fond

nu chiar atât de straniu:

vina datorată imensei

dezordini din lume.

(Şapca,

vestonul cu guler

pătrat şi un cordon

alb scurt

sub braţ.

Pe vaporul

în miniatură,

gata să ridice ancora

cu prova de carton

din portul său.)

Astăzi, dacă brusc

îşi pierde cumpătul,

se explică prin aceea că

boala-i mai tare ca el:

cădere de tensiune.

Sau, şi mai rău,

fiindcă e

victima unei idei fixe.

Ştie prea bine

că e doar o impresie.

Sincer, când se gândeşte

că viaţa a trecut

mereu pe lângă el

şi partida nu mai

poate fi jucată.

Oricare altă şansă

ratată, pierdută

ireversibil.

Dar pierderea de sine

este rodul

senzaţiei dureroase:

c-a fost

înşelat şi furat,

în toate privinţele.

Ştergerea prezenţei:

ideea unui

lucru neînsufleţit

adus la punctul

în care devine esenţa

cuiva anume, deşi

cu chip şters şi

fără de viaţă. Semn

clar că tabloul onorabil

era scrijelit, distanţa

de netrecut, semn

al saltului şi al trecerii

în enunţata ficţiune

a prezentului.

(Copilul sprijinindu-se

de genunchii

tatălui, care-nvârte

atent de manivelă

şi arată cu degetul. Cu

mama privind, fermecată,

tot una cu radioul.

În cercul de aur

al salonului.)

Se poate spune

că m-am născut

şi-am crescut,

că m-am făcut mare

în umbra cumsecădeniei.

Gata să mulţumesc

pentru acel puţin dar sigur,

mulţumit şi nu prea.

Înclinat

şi totuşi potrivnic

la orice gest de revoltă,

dispus să pun laolaltă

fără să ezit

refuzul şi sentimentul

de stimă.

Oh, îndrăgita

răsfrângere, din conturul

pururi estompat,

revărsându-se…

culmea-ntunecându-se

peste obiect.

(Cu mantia

şi coiful cu creastă

pe un cal închipuit.

Fundalul, un

codru-ntunecos.

O mână-n şold

şi cealaltă ţinând

sus spada, deasupra,

între cap şi umăr.

Râde spre cineva,

din faţă, care - se

presupune - că-l însoţeşte.

Cu tocul, pe albul

cartonului, data:

mai 1908.)

Plecat în nordul

Germaniei,

să muncească în fabrică.

Nu i-a mers rău, în ciuda

celor peste zece ore

de lucru zilnic. Oricum,

ieşea mai bine decât

să rămână acasă.

Căzându-i cu tronc

fiicei patronului,

a priceput pe loc

că se putea aranja.

"Cum rămânea însă

cu mama…cu mine. Ce

s-ar fi ales de noi?"

L-am întrebat cu jale

pe bunicul care nu se ştie

din ce pricină

păstrase vie

acea amintire.

"Fapt e că individa… avea

o faţă de iapă."

(Eu, la şase ani,

cred. Amuzat şi nu

prea de jocul

pe măsuţă cu

literele alfabetului.

În ciuda stării

jalnice a scaunului,

absorbit totuşi

de combinarea literelor

în pătrăţele.)

Cuvântul, pentru mine,

venea de departe.

Îl simţeam ca pe

un a priori. Un stimulent.

Într-un proces

oarecum inversat.

Dându-i ca reper

o realitate care cu cât

era mai palpabilă şi captivă,

cu atât mai uşor scăpa

celor cinci simţuri.

Noima era să fie zvârlit

în contra unui corp rostit şi

în timp ce i se spune pe nume,

să fie brusc din nou prins.

(Pozează, fără

haine, stând

pe zidul împrejmuitor,

cu oarecare fală

ţine-ntre dinţi

un fir de iarbă.

Bărbia ridicată,

privirea

căzută peste ceva

sau cineva

din preajmă.

Îşi sprijină

un genunchi cu mâna.

Vârsta e consemnată:

douăzeci şi trei de ani.)

L-a salvat de la moarte,

cu greu, doar surghiunul.

Devenise însă tot mai ciudat

şi nu voia să mai iasă-n lume.

La fel ca un copil.

Acasă încerca

să dea de lucru mâinilor

ferindu-se să cadă

din şaua timpului. Gata

să se ia după pisică

oriunde s-ar fi dus.

… un real

recompus în chip

logic şi ordonat

sustras

cursului haotic

al vieţii, aşteptat

la vad şi

strecurat pe lungul

şi strâmtul culoar,

pe gâtul pâlniei

ce i-a recoltat

fărâmele şi

ca prin farmec

l-a făcut să arate

perfect şi, vreme

de o clipă,

intact şi ca nou.

(Pe ţărmul mării

în plină vară.

Bluză cu mâneci

vaporoasă şi

geantă albă.

Se-ntoarce şi vorbeşte.

O privesc în timp

ce mă priveşte,

fericită fiind.)

Maică-mea, iubită,

dar, spre a fi iubită,

ţinută la respect.

Tăcută şi distantă

în toate privinţele,

simţind că dă pe-afară

se cheltuia în rate.

Ne-am revăzut pe sărite

în cursul vieţii mele

independente şi discrete.

Pururi chinuită

de aşteptare,

ratând clipa

ca să stăm de vorbă.

Celălalt capăt

al firului ce mă trage,

forţă a unui parcurs

fără întoarcere.

(Ochii sfredelind

strâmtul tunel

dintre etolă, pe deasupra

gâtului şi bărbiei,

şi o pălărie cu

vizieră ornată

cu fileu.

Pe fotografie

maliţioasă şi

căutată

semnătura subscrisă,

trăsăturile literelor,

până şi ele

nete şi elegante.)

Nu exista lucru

pe care să fi zis

că nu ştia să-l facă.

Nu sta locului

nicicând sau degeaba.

N-avea odihnă. "Da,

dar ca să fiu sinceră…"

Subiectul preferat:

casa şi bucătăria

Astăzi, înţepenită

cât e ziua de mare

într-un fotoliu

dinaintea ferestrei,

o vrea lângă ea

pe căţeluşă

legată de spătar

în aceeaşi captivitate.

Acum sau mai apoi,

oricum încet încet

lunecând în surpare,

prinsă de şuvoaie,

inexorabil.

(Părul pieptănat

peste cap,

ochii

mici şi apropiaţi,

cuprinzându-şi gâtul

cu o mână.

Rochie-n picăţele.

Cu puţin peste

douăzeci de ani.)

Stam cuminte la masă

cu gândul la jocul promis

de-a ceva interzis,

când deodată o văd

dând buzna

din camera de-alături,

roşie la faţă,

repezindu-se să-şi ia chiloţii

agăţaţi cu rufele

deasupra focului.

Şoapte, şi-apoi

strigăte-năbuşite

dincolo de uşă.

Ros de gelozie,

am vrut să mă răzbun

pe ea şi

am sărit s-o zgârii,

plin de ciudă, cât

puteam eu de tare. Cu mama însă,

era altceva… printr-un

pact tacit

între noi, nici măcar

un cuvânt. Mă

lăsa, când era

singură, să mă strecor

între picioarele ei în timp ce

călca şi să scotocesc

pe sub fusta scurtă.

(Cu şorţul

semănând a perdea

agăţată la gât,

mâna întinsă să salute

şi piciorul ce păşeşte

cu un aer încântat

peste coş.

Luată din profil,

scena, o rămăşiţă

dintr-o carte poştală.)

În sala de la grădiniţă

adunaţi după-prânz

cu capul pe masă

obligaţi să nu facem

gălăgie, să ne uităm

unul la altul pe furiş

şi să râdem în barbă,

atenţi să nu fim luaţi

prin surprindere

şi puşi la colţ.

Pe nesimţite se perindau

departe şi fără răgaz

călugăriţe grase,

intrând ieşind laolaltă

pe uşi interzise nouă

şi coridoare sinilii,

chircindu-şi parcă

din răsputeri în negrele

veşminte, bucată cu bucată,

cărnurile roz.

Oare e mort

acel trecut?

Sau se ascunde în afara

câmpului vederii,

într-un obiect fix

şi detaşat…

Bucata de plăcintă

înmuiată-n

ceaşcă, acea

savoare brusc

redescoperită,

ascunsă deşi freamătă,

mocnită, din nou aprinsă

în ceea ce întâmplător

poate fi amintit

de o imagine

care-o răsfrânge

ca pe ceva închipuit,

abia perceput

în vâltoarea de semne

aiurite-n traseu.

(Un tricou,

măsura mea leită

peste pantalonii

cu care mă distrez

lăsându-i în jos,

râzând spre obiectiv.

Cureaua

din nou strânsă

peste haine.

Iunie 54,

la cinci ani.)

În fiecare dimineaţă,

de îndată ce sosim

aceeaşi încăierare

pe pavelele

din curte. Date

în păstrare,

puse la discreţia unor

despoţi în devenire,

ca să le colorăm

cu bucăţi de cărămidă,

cete de pictori începători.

Trebuia să avem grijă

şi pentru cele trei fetiţe

după cum era înţelegerea,

sigur că da, dorinţa

mai tare ca vinovăţia

de a le prinde

şi pipăi în grabă

în spatele tufişurilor

din preajma gardului. Deşi,

nu prea aveai ce strânge

cu mâna-n-tre picioare

şi nici pieptul firav.

(´Ţigara-n

mână

un braţ îndoit

la piept, înconjurat

de lume străină,

mă ascultă

şi eu parcă

mă agăţ de el.

Surâzător şi totuşi

depărtat.

Haină de catifea,

peste un tricou

scurt şi uzat.)

În vorbele lui

nu despre Dumnezeu

ci despre soartă,

am surprins ideea…

în acele pete

pe piele

în suflarea tăioasă

în hainele moleşite

ale toleranţei,

libertinajului şi

abaterii de la reguli.

La şase ani m-a fulgerat

pentru prima oară

ideea asfinţitului implacabil,

goana a toate câte

sunt spre un punct mort.

(Un şorţuleţ

albicios, şosete

în dungi şi sandale

perforate. Taică-miu

privind îngrijorat

un câine furios

dar împăiat.

Preţul scris

dedesubt şi alături

ocazia:

împlinirea a patru ani.

Octombrie douăzeci şi opt.)

Eu, devenit prin

schimbare de semn

tatăl tatălui meu, în

această imagine

blocată, rămasă

la stadiul de trecut.

Răsturnat

raportul

de vârstă,

într-o perspectivă

ce oricum rămâne

echivalentă.

Gata oricând, şi bucuros,

să-l iau de mână

să-i vorbesc despre lume

şi despre viaţă,

călăuzindu-l hăt departe.

(Rochiţa

bufantă, strânsă

cu un cordon, făcând

cute mari de material

sub bust

şi platca pavoazată

cu mărgele.

Şi eu care o trag,

cu un aer obosit,

de mână

pe fată.)

Vara, după-amiază,

închis pe terasa

de la parter.

Dacă n-o zbugheam,

urca uneori la mine

Marcellina.

Numai bună de muşcat

miez de piersică, fruct copt.

Întinşi printre

ghivece de muşcate.

Sau, cu frica-n sân

şi-n bezna din pivniţă

pe lăzile de fructe,

ei îi plăcea

să ţină-n mână

ceea ce atârna.

Pe mine mă-ncânta

doar să fiu apucat.

Şi nu-mi dădea pace

gândul şi paguba

că nu avea şi ea

ce-aveam eu.

Culmea, rădăcina,

a unor persoane, desigur:

mărimea integrală,

obiectul ridicat la putere

de simbol şi funcţie

de cât duce, cât dăinuie.

Punctul plin

cuprinzând fără

oprelişti înţelesul

necuprins în care

printr-o convenţie

elanul coincide

cu istovirea acţiunii.

(Sunt eu cel ce

se priveşte fix în ochi.

Şi am un sorţ

cu curea

şi ciorapi trei sferturi

în aceeaşi nuanţă închisă.

Mâinile pe lângă

corp. Dar deloc

în apele mele, dimpotrivă

încordat, cu

ochii-n patru.)

Eram descumpănit

urmărit de neşansă

şi uluit

să descopăr

că omul nu-şi găseşte

nicicând locul

ce i se cuvine

şi nu e-n stare

să rămână-n matca lui.

Aşa se face că n-am

încetat să mă mir

că a trăi este ca şi cum

ai descoperi ceva

interzis

şi proscris,

că totul se naşte şi

creşte pe furiş,

altfel spus,

totul e rodul spaimei.

(Am un tricou

larg pe deasupra

celorlalte rufe.

Sandale de piele.

Ţinut de mână

lângă balustradă

de pe pod fixez marea

şi o barcă trecând

chiar prin faţa mea.

Am şapte ani.)

Iat-o,

desfăcută-n vânt

vela copilăriei

la orizont.

Când şi când se cabrează,

îşi reia cursa nesigură

mai departe.

Drumul meu

părea deja trasat

şi neabătut, într-un

anume fel deschis.

Vise, proiecte şi planuri

din cele mai ciudate,

iuţi şi zbughind-o

peste valuri.

Dacă mă uit înapoi, acum,

mă văd cam înecat

de vidul care, ca

un geam, s-a interpus

între mine cel de acum şi

şi cel mai de demult.

Cu cât mă fac văzut

în felurite locuri şi

înfăţişări, cu-atât rămân

mai ascuns.

(Maică-mea râde

hohotindu-şi chipul,

şi-agale i se clatină

părul ondulat

pe spate.

Tânărul slab

din spatele ei, îşi ridică

ochii îngânduraţi,

ca şi cum ar surâde

şovăielnic.

Seara se ghiceşte

a fi caldă.)

În tufişurile de la râu

a dus-o pe maică-mea

primul ei amorez

iar fratele lui gelos

spionându-i

alerga pe urmele lor

aruncând cu pietre.

Şi-a găsit sfârşitul dimineaţa

în timpul unei instrucţii

cu puţin înainte de a pleca

pe front.

Şi ea a primit,

drept ecou al bravurii,

ce s-a mai găsit

din ce se-alesese din el.

Răsfoindu-i amintirile,

m-am tot gândit

la ce fusese şi

la ce-ar fi putut să nu fie,

hazardul ce dă naştere

oricărei istorii.

(Taică-miu

tinerel, alături

de tovarăşii lui

ce se ghicesc a sta

în faţa lui.

Fac glume,

şi el le răspunde

mimând

gesturi sexuale).

Printre dosare

mai vechi sau mai noi,

într-un birou

al Oficiului de Reconstrucţie,

a întâlnit-o pe încă tânăra

care era pe-atunci,

maică-mea.

Şi-aşa a început povestea

care mă priveşte.

Şi el a fost tânăr

şi el a luat în piept valurile

şi menirile dragostei.

Şi totuşi, şi eu şi el

printr-un pact tacit

ne prefacem a nu şti

că unul tocmai trece

prin ceea ce altul

a săvârşit deja.

Figuri şi obiecte, călcând

pe urmele concretului,

dezvăluind cealaltă

faţă a prezentului

scindat, pieritor şi

scămoşat: cea

a cuvântului ferm,

porţie logică

dintr-o imensă oglindă

sau efigie, valoare

reîntemeiată, tangibilă,

lăuntrică… alfabet,

chiar şi din neant,

al nonsensului.

(Cămaşă şi

cravată mică pe sub

o jachetă.

Cu mâinile la spate

rezemat

cu un umăr de

pălimarul terasei.

Am o figură cam

nedumerită,

încântat

dar şi îmbufnat.

Este consemnat până

şi anul: 1957.)

Văzându-mă

în această fotografie

nu mă-ntrebam, aşadar,

ce-o să se-ntâmple.

Eram sigur

că mai târziu,

oricum mi-ar fi mers,

tot m-aş fi

privit în ea.

Straniu este că

nu mă simţeam

deloc o fiinţă în viaţă,

ci una venind din trecut.

Luat parcă şi pus să stau

când şi când

nemişcat în poza aceea

de lângă perete.

Străin de mine

şi, în parte, despărţit

de orice viitor posibil.

(Surioara mea

de câteva luni,

înfăşată strâns

într-un şorţ.

O ţin, nedumerit,

de un deget.

Aproape pierdut.

Aceleaşi urechi,

leiţi ochii,

nasul şi gura.

Am cinci ani.)

Şi-apoi vine ceasul

ce nici măcar nu ne sperie.

Am fost cândva laolaltă:

am descoperit lumea

şi ne-am jucat în aceleaşi haine…

şi-ajungem să nu mai

ştim nimic unul de altul.

Să ne vedem tot mai rar

şi să n-avem nimic

să ne mai spunem.

De-o parte şi de alta

a unui zid,

chiar şi deasupra lui.

Fiecare jucând

un rol, partea

unei vieţi cândva

ca între fraţi

şi-acum înstrăinată

de te miri ce-ntâmplări.

Enigma

dreptelor divergente

dintr-un punct

pe hărţi

la infinit.

(Eu care vin

spre mine mai în vârstă

şi mai de departe,

în imaginea

ce se prefiră din oglinda

unui vechi dulap,

a cărui uşă

se deschide cu blândeţe.

O mână-ntinsă

ca şi cum ne-am apăra

şi cealaltă

întinzând de tricou

vrând parcă

să ne-ascundem faţa.)

Una peste alta,

nu mă recunoşteam,

nici vorbă de portret

sau de vreo imagine

a lui răsfrântă.

Deturnat în sens invers

de la propriul eu

la felul cum mă văd

dintr-o dată mai clar,

pierdut în conturul precis

în fiecare punct al obiectului.

Şi chiar şi astăzi

când mă simt străin

de cel ce-mi închipui că sunt,

nu mă văd,

nici tânăr nici bătrân

şi nici nu ştiu dacă

frumos sau urât.

Un încurcă-lume oricum

când mai că

mă fac nevăzut.

(Maică-mea

în timp ce-şi lasă

capul pe spate

peste bluza

de mătase, surâzând.

Are o pălărie

neagră. Costumul

uşor, fantaisie.

Îşi pipăie gâtul

cu o mână.

Plină de viaţă,

înflăcărată.

În jur de douăzeci de ani.)

Dar n-o recunosc.

O privesc şi n-o

văd: felul ei

îmi este necunoscut.

Ca atunci când scotoceam

în borseta ei,

dând de pudrieră

oglindă şi pila de unghii.

Ca şi când ar fi trăit,

şi-ar fi fost fericită…

în timp ce eu nu eram,

nu existam

nici măcar ca duh,

ca amprentă sau vid.

Descoperirea că

multele trăsături

mărunte şi desperecheate

aparţin aceluiaşi

sistem general,

compus din părţi

şi relaţii

care nu sunt totuşi

lipsite de o noimă, în

totala lor harababură.

(Părinţii, în spate.

Tata, în picioare,

încântat ţinându-şi

de mână fata

ce-l priveşte

pieziş, pe sub borul

pălăriei de paie, cu un

ochi privind în obiectiv

şi cealaltă mână gata

să-ndrepte cutele

rochiei.

Mama puţin aplecată,

îl ţine pe cel mic,

are un coif făcut

dintr-un ziar şi găletuşă,

stă călare şi drept

pe căluţul de lemn.)

Pentru el şi

alergările lui

zi de zi:

magazinul, casa,

familia.

"Pentru copii,

Giovanna…"

Cu toate astea soarta

îl ia-n primire

hoţeşte,

iată-l condamnat

fără apel.

De ce să-şi mai facă iluzii,

în ideea c-ar fi avut timp,

de vreme ce linia vieţii

amăgeşte şi calea

se subţiază.

Pe el l-a terminat

un cancer la intestin

iar ea s-a prăpădit

un an mai târziu

de tumoare la creier.

Cel mai mic

şi-a pierdut minţile,

fata se chinuie

să astupe găurile,

să pună deoparte

puţinul ce rămâne,

ca să aibă grijă

de boala fratelui,

după ce plătise

de două ori la rând

în buna sa credinţă,

succesiunea.

(Cucernic cât cuprinde,

mâinile-mpreunate

peste nas,

îngenunchiat pe scară

să spună rugăciunea.

Privirea însă

cam pe sus, departe

de intenţii, ca să

apară-n portret.)

Dibuit întâmplător

de maică-mea

tolănit în pat,

buzunarele pantalonilor

pline de femei goale

figuri îmbietoare

decupate din ziare.

Ameninţat cu întunecate

pedepse, cu moartea

şi ocna.

Şi totuşi, sfidând

spaima, atras

şi sedus

de logica lucrurilor

frumoase

ce aduc suferinţă.

Coboară, urcă

se aruncă-n gol

şi n-are nicio

trebuinţă…

(Mustaţă neagră

tăiată perie, pozează-n

uniforma de cavalerie.

Sigur de sine

dar cu un aer absent,

sprijinindu-şi

mâna între coloană

şi zid.)

Bunicul refuza

să se-nscrie-n

partid şi, noaptea,

veneau să-l bată.

Maică-mea a rămas,

cu-o boală de nervi.

A trebuit

să fugă, fiindcă

nu-l mai slăbeau

cu vizitele.

De-atunci n-a făcut

decât să supravieţuiască.

Înţelesese

că nimic sau prea puţin

se schimbase pentru el.

Fără să-i treacă vreodată

prin gând să se laude

cu trecutul lui.

Erou al unor vremuri

puţin încărunţite,

a fost în schimbul

crezului de libertate,

jignit şi chiar trădat.

Analfabet, cumpăra

duminica l'Unità.

(Trupşorul pruncului

fără suflare numai

panglici şi ciucuri,

în coş, înfăşat

în flori albe.

Dedesubt, tipărit

împreună cu datele

un vers de nouă silabe:

"Nimic n-a înţeles din viaţă.")

Înlăuntrul pungii

apelor a naufragiat

în bătaia curenţilor.

A dus cu el gânduri,

desfătări şi doruri ale

altora.

Peşte de mare a locului,

tras afară din vas,

din umbra deplină

desprins

şi, chiar şi câteva ore,

dat pe mâna legii

inclus pe lista

foştilor.

Nu fusese decât

o reaşezare de funcţii

ratată. Ceva început

şi nicicând dus

la capăt.

…un semn

e ce-a fost, şi nu

memorie sau nostalgie,

a ceea ce-a fost.

Iubit sau neiubit,

oricum, necunoscut.

Pierdut în întregime,

căzut înlăuntrul

sfârşirii în chiar clipa

când s-a-ntipărit

dinaintea pieirii.