STAREA DE DIZGRATIE
(trad. Geo Vasile, Editura Ex Ponto, 2004)
ISBN 973-644-348-5


«Vidul este o stofă pictată cu
cuvinte. Cuvintele vopsesc vidul și
ca pe o mătase, imprimă culori și
figuri elegante, și astfel acoperindu-l,
se fixează puțin câte puțin, până
când, ele singure, rămân de
neuitat»

Yukio Mishima

 

«Prin însuși faptul că se spune,
fiecare lucru nu e cel ce este.
Simbolul e asasinul lucrului».

Jacques Lacan

 

 

Cuvântul, pentru mine,
venea de departe.
Aproape aprioric,
îl presimțeam. Un excitant.
Într-o prefacere
oarecum inversă.
Dându-i să recunoască
o realitate care,
cu cât era mai palpabilă,
cu atât mai iute scăpa printre
degete celor cinci simțuri.
Urmarea: putea fi
lansat contra unui corp
rostit și, în timp ce
era spus, brusc
redobândit.

 

Malarie

«Ce este mai de preț, numele sau
trupul?»

Lao-tse

 

«Cel mai înalt grad de prezență e
absența».

Walter Benjamin

 

«Mult prea comod
să faci ceea ce place
și se dorește».

Cutia de tablă
e rotundă și se-nvârte,
parte pe parte.
Poate fi mirosită, goală,
și linsă, când
lichidul dulce s-a sfârșit.

măr portocală prună
măr portocală prună

...de unde țâșnesc
afară, visele,
haine și contururi
de monstru, nebunești:
răvășite, puzzle cu
piesele care-ncotro,
precum păsări pestrițe
sau lilieci
desprinși subit
din copacul albastru-cerneală. 

«Trebuie să fie o-nțelegere
a celor mari,
din supărare sau gelozie».

Pe turnul castelului
inexpugnabil, siguranță
de care se ține restul
în bătaia puștii. Un regat
mic dar sigur, cel puțin
pentru vremea în care
ușa e închisă cu cheia.

(Scrutează, urcat
pe marginea căzii
în cumpănă, dezbrăcat,
analizează-n oglindă
forma sau o rațiune
a copleșitoarei dorințe.)

măsoară pasul și încalte
aruncă piatra ca la carte
oprește acum sau mergi departe

             «Maică-mea spune că
pot să-mi scot totul».
«A mea, decât doar
pantalonii și tricoul».

(A se vedea, a fi
văzut. A-l despuia.
A-l ține, dacă trebuie
să fie ținut. Dar i se pare
că trebuie să fie
altceva la mijloc...)

Roșu. De febră, de
sânge. În inima focului.
De unghii și buze.
De oameni fără dumnezeu.
De cape, de steaguri.

În submarin, «Eu»
străbătând mările.
«Cu toții sub așternut,
se-nchid tambuchiurile.
Scufundare rapidă».
Spațiul circumscris
punga mirosurilor
a patului umbră.
  
«...inimă, masă, cuib
spiriduș, povară, acoperiș»
Încă. Exact
secul pomelnic
cuvânt cu cuvânt.
Oglindă, portret
analogie, probă
că există, dedesubt, lucrul:
cel ce mereu va fi
și mereu a fost,
nu oriunde și
oricum. Dictat.

...în Cartea
Cărților Faimoase,
în enciclopedie.

«...are culorile
focului, zăpezii
și grădinii».

«Hai, plătește gajul.
Să spui, să faci, să săruți,
scrisoare sau testament?».

(N-o să-nceteze
dimpotrivă, refăcând-o,
i se pare și mai frumos.
Are doar îndoiala
că dacă rămâne slab
e chiar de aceea.)
  
«Cu cât mergi mai iute
cu-atât îți place mai mult».

...ca un cuvânt
să aibă un sex și o
persoană (masculin dacă
se sfârșește în a!). Dar
cu atât mai de neînțeles
starea de lipsă
de absență, de fapt
aparența negată
într-un concept nici măcar
refuzat, de neconceput,
al nimicului și uluirea
de a-l rosti.

«A dvs., unde e?
Din ce e făcută?».

(E gustul lui și numai
al lui de a fi prins.
gândul e cel nedrept
și neprielnic,
și nu atât pentru ea
în fond, dacă nu-l are.)

«O să-l înveți, când
o să te faci mai mare».

Văzut în secret și spus
între patru pereți, șoapte
adumbrite, nesigure
marginile, nicicând exacte
firave semnale
surprinse, smulse
în mare grabă
pe silabe, cu frica
de a fi descoperiți
înainte de a descoperi
centimetri pătrați
de unghere, de scame.

o broască neagră și rară
rătăci în prund într-o seară

Teama să se spargă un geam
sarea să se verse
să de-a-n foc apa clocotită
o țigancă să intre în casă
să cadă sticla de ulei
să se ducă pe copcă sănătatea
Teama să rămâi pe-ntuneric
să găsești în casă un ucigaș
să-ți scoți un ochi cu o țeapă
să nu fii promovat
să cazi într-o prăpastie
s-o mierlești într-un lac
să te-neci, să fii strivit.

«...ai zis-o.
De-ajuns că ai gândit-o.
Că nu s-a împlinit,
nu mai contează».

«Te prinzi, așa-i?
Hai și-om vorbi urât».
«Trebuie să spunem
tot felul de măscări».

Zise și privite
direct în dicționar.
Admise prin urmare,
sau cel mult băgate-n seamă.
Și celelalte, sinonime
mai searbede și cenușii,
măcar pomenite.

«Se pun în acest fel,
unul peste altul».

(Întins pe pat,
pentru a nu știu câte probă
generală cu perna.
Febril și gâfâind
ținând-o-n brațe, sărutând-o.)

În fața oglinzii
privitor la altcineva,
mărunt, care coboară
și urcă, să controleze
cum e când ai
o altă perspectivă.

«Nu trebuie să stai
cu anumiți derbedei».

Să fie oare-aievea
chiar capcana,
care să te ducă-n ispită
să te facă să cazi
și, prins în mreje,
să fii pe veci afurisit
cu urlete și zbierete
în lac, în groapa
din inima focului.

«Ceea ce e mărturisit
e iertat. Și ești liber
dacă ai fost absolvit».

(îl chinuie, din senin,
ideea înfricoșată
de a nu fi deloc asemeni
modelului preacurat
cu care l-au învățat.)

...să-ți iasă din gură
o înjurătură
fără să vrei, să
se închege-n cap
printr-un detonant
scăpat din vedere

Sigur, cine a fost
de șapte ori în fiecare vineri
a lunii, cu rugăciuni
și litanii seară de seară,
orice lucru ar fi făcut
și continuă să-l facă
cu siguranță va fi dezlegat.

«Estimp, pretutindeni
Dumnezeu te vede».

(Țintește acolo, fără
să mai știe de el. E atras
din instinct, mâna lui,
iat-o – absorbită
spre-acea convexitate
lunecoasă.)

«Îi spun mamei tale
că mă pipăi».

...să se-ntâmple odată și
fie ce-o fi,
în sfârșit
să cadă orice opreliște
și, cu orice preț,
să aibă loc urmarea.
În ciuda ideii
de oarece desgust,
resimțit și în sânge
în damf și sudoare.

«Îi place și ei,
ce crezi».

De săvârșit în grabă
pe-ntuneric, între pereții
camerei,
fără să vă priviți sau
vorbiți, pe-ascunselea
pe furiș, în paguba
cuiva, ca o ofensă
risc și-n plus, rușine
încălcând, cât se poate
de vârtos, consemnul.

 

...și pân’la urmă
n-are nici un temei,
oricât s-ar spune
pretinde sau cere,
față de a sta locului
a fi surd, acest
da imperios și neîntârziat
al numelui său.

Repetat iar și iar
în șoaptă sau cu voce tare
rescris în șiruri
lungi pe caiete,
cu litere mari și mici
de mână sau de tipar
grecești
cu semne grafice străvechi
desenat, și chiar
dăltuit. Mereu același.

«Uneia pe care-o iubești
nu i-o faci».

Da, dacă e-ndrăcită,
impură și slinoasă
pierdută... dar numai
bună să stingă o sete
pofticioasă, chiar
de aceea dureros
de râvnită.

(Visul lui e de
a se pierde, de-a se lăsa
pe mâna unei femei
haine.)

«Își fac unul altuia
tot ce le trece prin cap».

De silabisit, legați
fedeleș, împingând
pe contururi, cu glas
aproape stins, stâlcit
între dinți precum și
sub fustă
suflarea disperată
de... curvă.

 

Adevărată, gloria?

 

«Forma casei este parcursul unui
destin. Bunker, cetățuie, labirint
impunător: tipologii de război și
totodată, de curte. Încarcerați
și gardieni spionează lumea prin
ochiuri de frestre, reprezentându-și-o-n vis».
Anonim

«Unicul adevăr pe care oamenii îl
acceptă este cel în circulație, deja digerat
și manipulat, diminuat și poleit».
Herman Hesse

 

«Cum așa, haide... Nu
oferă chiar nimic».

«...și pe ziua de azi
am terminat.
Noapte bună».

Da, uimitoarea policromie
de la video,
la dulcea voie-a-ntâmplării
să iei, să sorbi, să deguști
fragedul desert.
Să te bucuri de viața
gata-ndulcită,
premestecată și digerată.
Spre-a te livra jocului
cu poze, neutrei mișcări
patinate
în care
nimic nu mai e aievea,
într-un departe
ce te susține
dar numai atât
cât să te-atingă.
Aceeași insuflată fantezie,
revărsată, cuibărită
are vedenii, se topește.
Nu mai reține
apa
e un șipot ce dă pe margini
se îneacă, se-nghite.

«La vârsta ta, eu
n-aveam timp
să mă plictisesc».

Salonul e-n
stil englezesc.
Franjuri și ciucuri
pretutindeni. Vase
pe piane, stampe
cu flori și castele.

(Își preferă, din propriul trup,
mâinile.
Îi place să le privească,
prefăcându-se pe față.
Părăsite și subțiri
aproape feminine.)

«Cu toate-ale tale
stranii proiecte...
Trage o dată firele
la ceea ce vrei să faci».

              Abia dincolo de mal
la firul apei
se-arată și nu prea
pare și nu prea.
Lăsându-ne-ndoiala
dacă există aievea
sau e o amăgire
un alibi, un pretext
restul unei
istorii nicicând demarate
nuca putrezită
a unui avort.

«Orice lucru aș spune,
n-am niciodată dreptate...».

(Să fie din pricina
firii sceptice și retrase,
a lenei și ușurinței
a șireteniei pur și simplu
poate dintr-un capriciu,
de altfel trăsături nobile, semne
ale deschiderii contemplative,
dar se sustrage dacă poate
folosirii cuvintelor,
pe firul gândurilor
în spatele halo-ului și fumului
lăsate de ele.)

«A fost ucis
în stradă, în fața casei,
de doi tineri
ce-au fugit cu motocicleta».

«Fir-ar să fie, ce
chestii. Ce poltroni».
«Fiecare zi tot așa.
Dă-mi farfuriile».

«Alo. Cine e?
Nu-i aici. Nu s-a-ntors».

(Face un anumit care...
dar în timp ce mănâncă,
dacă nu sunt morți
catastrofe și dezastre,
ei bine, recunoaște
că nu-i place.)

«Banii ăia, cum stăm.
I-ai cerut? Ți-i dau?».

Masa e aproape
cât sufrageria:
abia mai încap
scaunele.
Și măsuța pe rotile
cu televizorul.

«Dacă te superi, vezi,
vina e numai a ta».

(Este plăcut surprins
că e încă și va fi
cel ce era,
neschimbat: un copil
ce bate din picioare
și strigă: «Nu merită!».)

«Pe moment crezi.
Dar la urmă... păreri de rău

Bătălie seci,
sunetul ce se-aude
al deșteptărorului
scandând ritul
curățeniei, în spaţiul închis
ordonat de uși
în beznă, în intimitate.

«Fiți liniștit. Alo.
Dimpotrivă... Nu, l-am avut.
Nici vorbă de deranj».

Gustul exploziei,
slăbiciunea și abandonul
după ce-am rezistat,
aproape fuga de sine.
Subtila tehnică
arta, de-a dreptul,
a strănutului...

(Lui, copiii
nu-i prea plac.
Îi crede mereu
murdari și împuțiți
mici monștri
care ating și distrug.)

«E groaznic, vezi. Dar
vrei să și-nțelegi?».

...cu ecoul care,
să se adune, îi cheamă
pe scenă.
Figuri ce nu transpar,
fantasme dezumflate
cu pleduri, papuci
și pungi cu apă caldă.

«Delincvenți. De
întemnițat pe viață
sau de omorât».

(Pe mulți i-a omorât
în gând.
A strigat: «Porcule,
asta meriți».
E ucigașul, și
e mândru de asta, zbirul
dușmanilor lui.
Fără să piardă un strop
din stima
cu care-și stropește
viața.)

«...fără să exagereze prea mult.
Ca să nu se opărească».

Dormitorul
e în stil chippendale,
cu comodă
și mici fotolii.
Are o toaletă
și un șifonier mare.

«Ce-ți trece prin cap?
Spune-o, te rog».

Din codri-ncântători, aici
doar un contur, de boscheți
semnul, la pereți.
În spațiul circumscris
luați
înăuntru, în obscurul ungher.
Docilă
               umflată enormitate
împresurând și frământând
pulpă plină,
cremă
frăgezită cu miros de dospeală,
lichid copleșitor
care gâlgâie. Plinul
golindu-se. Ulcior de sticlă
plafonieră
atârnând și durând
cedând și-n sine dând înapoi.
Cadă de caimac pufos
vâscos polip
cascadă.

(Adevărul e că de mic
visa fese, și pântece
și țâțe dilatate,
se pricepea să le deseneze
și era căutat pentru asta.
Pentru el contau doar acelea,
fără alte părți ale corpului
sau ale capului.)

...laturile, căsuțele,
în regat, în urzeala
de colivie, de tablă de șah.
Dă-n clocot vraja
pe firul cel mai nesigur
pe creasta cuibului
curții. Pentru-ngrijirea
servitoarelor și curvelor.

«Așa, nu te mișca.
Ține doar o clipă».
«Dați-mi drumul. Ce faceți?
Vreți să strig».
«Ar trebui să-mi mulțumești
pentru ceea ce te învăț».
«Doamne, iartă-mă. Ce faceți,
dacă aude doamna...».

Baia e-ngustă,
are oglindă
la dulăpior
și chiuveta pe bidé.
Și între cadă și
geam, mașina de spălat
și o lădiță pentru pantofi.

 «Nu-ți face griji. Pune-te
mai tare pe treabă. Așa te-alegi
mereu cu ceva de care
poți să le legi».

(I se pare totuși că
femeilor le place
năravul derbedeilor
și doar cu ei
își pierd capul.
Că toți ceilalți,
nu sunt luați
în seamă, nici măcar
nu contează
ca soluție finală.)

«Deschide-ți inima cu noi.
Ce-ți lipsește? Lasă-te
sfătuită
de cei dragi».

...da, din fulgerele-acelea
vinete, ce se propagă
ca vase capilare
pe pielea albă.

Servanta și mobilele
suspendate imitație de lemn
pe perete, în strâmta
bucătărie. Spălătorul
sub fereastră
și frigiderul ce ocupă
o treime de ușă.

«Și timpul trece grabnic.
Și totul... Gata. Îmbătrânește...».

Felia de pepene
aproape se topește:
e plină, făcută
exact cum trebuie.
Lasă să lunece
pe limbă,
închipuindu-te-ntre timp
în toată cruzimea
la postul de comandă.

(Iubește o idee de sine,
trăiește din ea
și închipuirile sale.
Din năluciri,
din gloria sa.)

«Pentru tine, știu,
nu contează, n-a existat.
Tot ceea ce am
muncit, eu și taică-tu».

(Distant și puțin recules
fără cusur, dacă-l vezi,
respectuos cu autoritățile.
El care răspunde serios:
«Nici vorbă de deranj, dumnezeule».
Elegant, da, și cumsecade
foarte discret mereu
primit oriunde peste rând.
Toate bune dar... departe
dincolo de scenă, se simte,
nici măcar la pândă
și mai mult apărându-se,
aproape cu totul absent.)

 

 

  Din amor sau cu forța

 

«Prima dragoste, da, poate fi și ultima,
doamnă Napier».
«Te înșeli. Nu, draga mea, nu e tocmai așa».
Ivy Compton-Burnett

«Doar tiranul vorbește despre dragoste».
Norman O. Brown

 

              Ai ajuns, în fine.
Cum așa? Unde-ai fost?».

(Și nu-i folosește
să se mai creadă ocupat.
Vidul nu-l umple
un gest, și abia
poate să-l facă sau doar
să rideze cu umbre
planul aparent, numele
absenței: obiectul,
între timp, rătăcit.)

«Este inutil, fiindcă
nu vrei să pricepi».
«Cel al unei mame
e singurul fără sfârșit».

«Cineva se simte, dintr-o dată
așa, cu nervii la pământ».
  
              Țeapăn, sub cristal, nud
clocește-așteptarea
                        uscat
crud ger de despărțire
cochilie ce-ascunde frageda
lespede bloc ce,
între timp,
crapă. Iată,
de-acum neînspăimântător.
Picură șiroind
se face pârâu
râu.

 

Și jur-împrejur
se umflă, țâșnește, se tulbură
și pe la tăieturi
dă pe-afară
din rana sângerândă.
Înaintând gonește
plin până peste margini
se revarsă, incontinent,
se-așterne.

"Veți spune că nu e-adevărat,
că vi se păruse.
Că ați greșit".

«Nu mai stai pe-acasă.
Ce mult te-ai schimbat...».

"De ce tocmai eu?
Fiindcă îi plac, sper".

...și nu există
scuze, și nici
leac adevărat.

Odaia e îngustă
și lungă,
cu obloanele
totdeauna trase.

«Prin umare, îți plac?
Mai spune-mi-o odată».

Chiar dacă nesigur
bate aceleași drumuri.
Împiedicându-se-n beznă
printre neguri și cețuri,
fără să țină seama
de astăzi și de mâine.
E făcut din apeluri,
din strigăte și semnale
ce se lansează din mers
precum colaci de salvare.

«Și n-o să te saturi
de mine? Nici atunci când...».

(Nu se lasă de izbeliște, nu.
Totdeauna, e prezent.
Și-i cheamă pe-amândoi
la pronunțarea continuă
de probe.)

Becul de pe zid
e slab: ùmbrele
se îndepărtează
unele de altele.

«Îmbrățișază-mă. Hai
strânge-mă tare».

Lucrului care nestatornic
alunecă, se surpă dincolo
peste versant
descleștându-se, îi rupe marginile
i le răvăşeşte și amestecă
într-o aceeași magmă
placidă,
lucrului care prea puțin
sau deloc își ajunge sieși
pentru o stare exactă
și rol personal,
ce n-are nici spațiu nici timp 

n-are altă istorie
decât a trecerii
într-un scurt zbor,
i se opune neclintitul
singurul legământ
siguranța
lucrului neștiut
nevăzut.

...să simți că aparții
altcuiva, și cineva
îți aparține
doar ție, pentru totdeauna.

O dorință dăinuitoare
la care ții cu orice
preț, de împotrivire
premeditată la vid.

"La urma urmelor
de ce i-am căzut cu tronc...
Ce am? Ce merite?
Să nu fi găsit ceva
mai de-doamne-ajută".

Cărți pe jos, aruncate
și teancuri de caiete
înapoia perdelei
rezemate de zid.

«Vom fi mereu împreună.
Și ne vom spune totul».

Starea de servitute:
un fel de centură
către care se tinde, oricum,
la care se năzuie de frică.
Ce se impune, chiar
în timp ce se-ndură.

"Cap, dacă e serios.
Dacă mă vrea pentru totdeauna.
Pajură, dacă e doar un joc
cu sfârșitul inclus".

...o îndoială,
cea a trădării,
te frapează.

"O să vezi, sigur,
o să mă lase.
E o chestiune de timp:
când o să-i treacă
în sfârșit, cheful".

Biblioteca
umple odăița
și, în fața ferestrei
formează o nișă
pe jumătate ascunsă.

(Devin, pentru el,
mitologie. Amorsele
unui destin la care
se gândește neîncetat
cu teamă, putea
rămâne fără răspuns.)

«Îți râzi de mine?.
Și-atunci, cât?».
«Mult de tot. Ce mai.
La nesfârșit. Până la moarte».

În înțelesul curent
se măsoară în ore.
Totuși, în cele din urmă
i se dă o valoare
nedefinită, de tezaur,
de spațiu de ani lumină...

...mă mai
ascund
după zidul
de lumină, rod
al visului.

«Tu ești altfel,
unic în lume».

Chemat în cauză
păstrat, greu de prins,
răsfățat, declamat
în felul lui de-a fi totul.

«Așa nu se face.
Nu-ți răspund».
«Dar dac-ar trebui
într-adevăr să aleg...».

Vechiul parchet
al podelei
miroase a lustruit
și scârțâie continuu,
la orice mișcare.

«Dacă se-aude dincolo...
Stai puțin. Vezi, mi-e frică».

Împreună. Țintindu-și
trupul, expus
pipăitului, gustului
violat
de ochi, de mână.
Un înțeles pierdut
revenit,
în lentă pierdere
de greutate, se simte
când
și când, se-nclină
își ia zborul.
Fundal, mușcându-se
întinși
duși de val, tulburați
captivi ai strâmtei centuri.

Frumusețe, acum știu,
numai tu exiști.

(Și totuși, renunță.
Ar vrea să nu existe
lucrul care-l atrage
cel mai mult la ea.)

«Dar de fapt, tu,
ce crezi despre mine?»

(Rămâne dezamăgit
în fața pretenției
de a fi totuna
cu gândurile ei.
Se teme că nu e
deplin recompensat,
că ea ar neglija
totala dăruire.)

Covorașul de sfoară
e între scaun
și picioarele măsuței,
până sub țevile
caloriferului.

«Ce tot ai?
Nu vrei? Nu-ți mai place?».

Se petrece adesea
obicei sau greșeală
ca oricare ființă
în timp ce se întâmplă
să fie-nrâurită
în funcțiile sale
de senzații
durere sau plăcere. 

«Nimic, crede-mă.
Nu-i vorbă că nu vreau».
«Dar nu-mi răspunzi...
Vezi, rămâi mut».

«E incredibil totuși,
mă simt alt om
de-ndată ce-am ieșit,
de-ndată ce-am lăsat-o».

(I se face dor
să fie alături
de trupul iubit
dar, după ce îl vede
și tot îl atinge,
e, foc de supărat, silit
să se recunoască sătul
și deja cu gândul
e dus
la cum să-l părăsească
pentru a fi din nou
gata să-l regăsească.)

"Ciudat, și totuși
e-aievea ușurarea
ce-o simt, pentru câteva clipe,
îndată ce-a plecat".

...de-acum deschisă
inflamată, vânătă,
chiar dacă nu mai
sângerează atât de tare,
rana.

Peretele transpiră
umezeală:
e grunțuros
de coji
ce-ndepărtează
tablourile.

«Hai, lasă-ți
mâna-ntr-a mea».
«Iat-o, prinsă
în mreaja ce-o ține».
«Jură că nicicând, pentru
o alta, n-o vei lăsa».

               

 

Asediul Constantinopolului 

 

«Credeți că vă ascund, ceva iubiți
discipoli... Adevărul e că nu există nimic
despre care să nu vă vorbesc».
Confucius

«Am avut învățători răi. A fost o școală
bună».
Arnfrid Astel

 

 

...terifianta peșteră,
înțesată de beznă
de-nțepături la ochi,
de nesiguranța noastră
la ținte.

Un orizont deschis
pe care nu-l atingi,
a cărui sferă
și distanță-ți scapă.

«Dincolo de pământuri știute
credeau că se află
sălaşul poporului
fericit...».

Au mai încercat acolo,
cu vinul cu certurile
cu iubirea.
Dar se topesc de plictiseală:
nu se clintesc
             din pragul încăperii
nu ies afară
din indolență de teamă
sau nepăsare.

(...să izbutească
să redea în cuvinte
starea de așteptare
și de privare,
să aibă relief
chiar și-n absență
lucrul de care se teme, clipă
de clipă, inconsistența.)

Să te miști în mai mulți
dar fiecare pe cont propriu
până noaptea
pe hărți pe rute...
să grăbești pasul
             spre înaltul
potou, cine-ajunge
mai întâi în vârf.
Dar de pe culme-n
                             jos
vederea o întunecă
o negură fină.

În negru tocit,
cu mâini puțin lunare
agățate de baston,
bătrânul sfântul
maestrul de cuget
înconjurat de curte
de mulți majordomi
de prelați ce-i
cântă contrapunctul.

(Acolo, își dă
seama, n-a venit
tocmai pentru universitate.
E o altă idee, în fond,
de spațiu și timp,
o răsturnare
a trecutului.
Curiozitatea. Ceva
care oricum, curând,
chiar dacă deocamdată-l
uluiește,
se va pierde.)

Intrarea e ca un
lung container.
Firava lumină
îi vine din curte.
Zidul e tapetat
cu desene: chipuri
ale lui Che și stele
cu cinci vârfuri
și, repetat, cu vopsea
roșie și neagră:
ÎN INIMA PUTERII.

«...cunoaștem
dezvoltarea tuturor.
Doar cea a Nausicăi
rămâne nesigură.
Despre ea știm doar
că era fecioară.
Oare va dăinui? Iubirea,
întâmplarea sau rațiunea de stat...».

În timp ce rostește
cu voce plină
bine studiatele formule
lecția sa
și ridică arătătorul
dă de –nţeles râzând, că e
e de presupus a fi
de partea rațiunii.

(Teama de ce va să fie
dar nu pentru sine însuși,
pentru ea...ca mai apoi
întâlnirea cu realitatea
să nu falsifice grav
uniunea lor sau,
cumva, să-i inducă
o imagine a sa nedemnă.
Și-n plus temerea
ca ea să se expună.
Ascunzându-şi, părelnic,
intenția
de a alege pentru ea.)

Scara e amplă, beznă.
În galben ocru păstos
cu pete de umezeală,
felurit imprimat:
POPORUL ÎN URCARE,
DE-AJUNS CU BIBLIOGRAFIA,
MUNCITORI ȘI STUDENȚI
MOARTE AVARILOR
MANDARINII BURGHEZIEI.

Ideea, reluată, de
a da ordin lumii
să insiste, în
căutarea secretului.
Să fie doar
o chestiune de răbdare.
Să ne scutească
totuși...
Pretenția
de-a cere socoteală
cărților, scrierilor.

Ziduri compacte de volume
și praf și așezarea
lemnăriei trosnind,
în jur.
Voci și pași, mai jos
de masă-n
suspensie,
foșnet de pagini
și coate și nasturi.
Rumoare-n depărtare
reținută
scoasă afară
de bariere de hârtie.
Fluxuri, curenți de energie
de la un pol la altul
ricoșând din pagini
spre trupuri aplecate pe rafturi.
Abrupt
în cumpănă
la pescuit, peste plicuri
liste dări de seamă
despre o lume concentrată
conservată
stoarsă, distilată.
Totul blocat
sau în ușoară mișcare
de alge și pești
în acvariu,
până la bufnetul cărții
la prăbușirea scaunului
la strănut.

...în ciuda efortului
care a fost, la
orice pas, violând
motivele, înlăturând
cele mai tari rezistențe,
nu rămâne nimic.
Totul se șterge.

Amor ce nici unui iubit
nu-ngăduie să nu iubească...
Dar nu dă seama
nu aparține, nu
ființează decât
ca zgomot
și sunet pur
ce altceva n-apare
și dă plăcere
când e rostit în sine
mestecat bine
printre buze.
Și... memoria
gata, eșuează.

(I se-ntâmplă, deja
a avut parte, să creadă
sau doar să spere
că e scriitor.
Precaut și fixat
în această explorare:
se auscultă și, în timp
ce-așteaptă, se teme. Da,
îi e frică de răspuns.)

«... să fie o greșeală,
deci, și te-nșeli crezând-o
singura expresie».

E o confruntare
aici ca și,
aiurea în privința
detaliilor.

Sala e-ngustă
și tresaltă o dată
cu declicul ușii.
E un culoar
împărțit în camere,
cu ferestrele
la podea.

«...de la acești
nababi de minime regate
cu haremurile
scribii și pretorienii lor».

... de-acum împresurată
din toate părțile,
redusă la câteva mile.
Fu călcată
pe pământ și pe mare
de hoarde fără număr
de o flotilă...

Nu era culoarul,
gâtul sticlei
de la Termopile.

Mâini ce strâng
un grumaz livid,
zadarnic palpitând.
Pe ochi, pe de-oparte
turnuri și cupole aurite
dincolo de ziduri.
Pe de alta...

Fără de amintiri,
și fără cuvinte
dinaintea fricii.

Căderea. Asediul
Constantinopolului.

Ideea, uneori,
că ceea ce contează
s-a petrecut deja,
timpul rămas, ordinea
cea mai la vdere ce...
rezultatul:
să cedezi lucrurilor
așa cum sunt, inertei
lor mișcări, pentru
a le slăvii și acoperi
cel puțin, vidul.

«Deasupra lunii
este regatul divinului
și, dedesubt, cel
uman și diabolic.
Din eter spre pământ
corpul se face
tot mai greu».

(Nu cred, în fond,
în ruptura tranșantă.
Negația i se potrivește
atât timp cât știe s-aleagă.
Dar limitele pretinse,
legarea ochilor
și a memoriei…
Nu poate să-l revendice
fapta care pretinde
că iluminează lumea
și se preface, tace în numele
unui presupus adevăr,
al credinței.)

Lungul culoar
nu primește lumină.
Are neoane și bănci
pe lângă pereți
și mici calorifere.
Înscrisuri cu vopsea
jur împrejur,
între care tronează:
NU CEI DIN MULȚIME
CI SUBIECȚI AI ISTORIEI.

«Ocupații principale,
nici măcar prin gând
nu v-a dat, ale tuturor
ordinelor sacerdotale:
în fiecare zi
să pregătească prânzul
pentru zei
și-apoi să-l mănânce».

Să-l micșorezi subțiindu-l,
în progresivă rafinare
și-apoi să-l lași
să se-nfunde, bancrută
și amin. Dar…
de fapt  nici asta
nu e calea.

(Se teme că, tot
în defensivă
față de multe lucruri,
va fi imposibil să le spună
drept ceea ce sunt
și că lucrul ar fi posibil
doar lăsând, între sine
și ele, câmp deschis.)

 Produse remarcabile

 

«… da, sublimele maxime privilegiază viața».
Ministrul Instrucției Publice

«Nu noi reușim să schimbăm lucrurile după
dorința noastră, ci puțin câte puțin dorința
noastră e cea care se schimbă».
Marcel Proust

 

«Fii atentă. Nu sta-n loc,
nu pierde timpul.
Temele, ți le-ai făcut?
Ai terminat de-nvățat?».
«Și-apoi... ».
«Nu umbla brambura.
Nu face pe gâsca».
«Uf».
«Și fără prostii».

«Da, pare o fantasmă
la ceasul acesta».
«O carcasă de navă».

Lumină-n oglindă și mâner.Dar
în fundul opac al dulapului,
se-nghesuie înfășurat în
neînsuflețire, teancul împăturit
de rufe curate,
în dungi în suluri în serpentine
lipite de lemnul scorojit
rău-mirositor scârțâind solzos,
gata-nhămate de sărbătoare
și neatinse pe traseu
închise ermetic în celofan
chircite,

               coajă substrat palafită
de formule și figuri găunoase
de reluate felurite jocuri,
gol înveliș
zbârcit balonaș dezumflat
                                  simulacru
fără scorii dezosat,
împăcat și mulțumit de sine, care…
         luat însă de vânt
se umflă pufăie se răsucește
monstru balaur zmeu
pânză chilă de fantasmă,
lapte palid perlat
         albă lumină,
ceroasă corp fraged
prins părăsit.

«…legământul, în a-i încredința
oameni noi, dojana,
îndemnul poetului:
căleşte a cutezătorilor tineri
încrezătoare minte».

Perdeaua e uscată
de praf,
prin murdarele geamuri
lumina trece peste ziduri
pline de crăpături.

              “Uneori mă întreb
ce urmează să facem».
«Pare să-ți scape
ce tocmai credeai c-ai găsit».

(…sed lex. Disciplina
e deci indispensabilă.
Dacă soldații nu s-ar supune
pe front generalului,
înfrângerea și haosul
ar fi inevitabile.)

Becurile atârnă gălbui
de tavan
și băncile sunt șchioape
și peste tot crestate.

«…rostul e să surprinzi
desprinzi, să smulgi.
Se spune despre flori și fructe,
despre albine ce sug polenul.
Despre cel ce se bucură de viață
dar și despre cel mistuit.
Transcrieți, pe margine, cuvintele:
carpo carpsi carptum carpere».

«Ai chef să fii
în alte locuri, totuși».
«...toate s-o ia la goană
și pentru tine, să treacă dintr-o dată».

Pânze de păianjen astupă
grilajele prăfoase
de mari calorifere
ruginite.

«A vorbi despre ceea
ce întotdeauna s-a spus».
«Despre cărți pe care, de fapt,
nimeni nu le-a citit».

«...sigur că nu-i de-ajuns.
Nu fiți leneșe.Temă:
Făcând toate cuvenitele
referințe...».

...Toată lumea e de-acord
că omenirea s-a schimbat
și că învățătura devine
problema numărul unu
pentru tineret.

Azi, grație mașinilor
și progresului științei,
ignorantul e debusolat
de civilizația modernă...

...cu noi
când vom crește mari,
ce vom face oare
ce nu vom face.
Timpul e tot mai nemilos.

...pentru a ne afla într-o zi
mulțumirea, sper,
în lumea în care trăi-vom.

«Află că l-am văzut ieri
ieșind de la școală».
«Salută-l, oprește-l,
schimbă două vorbe».

Pe jos, negre gheme
de lână și păr
levitează la fiecare pas
de-a lungul pereților.

«Nu reușesc să leg
cu ei o discuție».
«Fiecare-și păzește
propriile gânduri». 

Tabla e sprijinită
de zid.
Negrul plăcii
s-a tocit
și pulberea de cretă
i se-așterne pe margini.

Pulbere pulvis pulbere,
nor de pulbere.
Pulbere prin care să trasezi
semnul labil.
In solem et pulverem
producere doctrinam.
Pulbere și umbră.
Le stârnești pulverizezi scuturi
din conul de lumină-n fermentație
cu-amestecul din jur
la deschiderea porții.
Lăsând paguba și-apăsarea
adierii aerului încălzit.
În pulbere grăuntele
care a fost începutul.
În pulbere grăuntele
gripând mecanismul.

«Pare straniu, înțeleg
situația, o anume plictiseală
vă pândește lectura.Dar
e doar o chestiune de timp,
aveți cuvântul meu...».

În umbra clasei
în spatele celorlalte, în fund,
se piaptănă și râde.

«Credeam că doar mie
mi se întâmplă unele lucruri».
«Până ce vreo fitecine
nu ți le spune».

«Ce contează! Esențialul,
ia în piept chestiunea
și din datele gândirii
compune tabloul exact
al situației».

(...factor hotărâtor
pentru formarea, neapărat
a caracterului moral.
Junele învățăcel
să cugete și să nu se sustragă,
în procesul educației,
contribuției
care e capitală.)

«Stai acasă.E mai bine.
Unde vrei să te duci?».
«Unde am chef».
«Vezi să nu-ți pară rău,
noi ținem la tine».
«Nu văd nici o legătură».
«Afară lumea e rea,
nu prea cunoști...».
«Vreau s-o văd cu ochii mei».
«Aici nu-ți lipsește nimic».

«Nu împărtășesc aceleași
lucruri cu autorii».
«Posibil să fie o lume ciudată,
mult prea departe de noi».

Ei scriu în grabă ceva
pe caiet, râzând,
și recitesc împreună.

«...orice intenție, voința,
în pragul unei întâmplări.
Inclusiv destinație, trebuință.
Înțelegeți? At tamen fiet
quod futurum est».

Își reazemă bărbia
pe umărul ei râzând încă.
Umbra e mai deasă
în timpul lecției.

Din pânză de umbră
imperceptibil pornește,
punct de sprijin și spectru
indiciu vagă nălucire,
fantasma lactescentă
a ceea ce va fi.
Să te lași umbrei
ca într-o cumpănă
de unde lumină să zărești.
Să te scuturi și-ti vii în fire
în calma stare de contact.
Dulce licoare electrică
limfă topită.
Purcede prin învăluire
presează și-ncolțește
obscura dorință,
înțelesul unui eveniment
ce nicicând nu se-ntâmplă.

«...regula? Să vedem
cum se aplică și-atunci, da,
o veți pricepe, lecția, temeinic».

«Știu după cum mă privește
ce vrea de la mine».
«Mi-ar ajunge, o singură dată,
să-l aud spunând că e nesigur».

Își împletește părul
și, coborându-și privirea,
lasă să-i cadă când și când
stiloul pe bancă.

Părinte puternic
judecată poruncă
stăpân care ține
în mână firele
și le mişcă după cum
îi e voia și-ngăduința.
Părinte absență
soare-n departe
necunoscută meserie
enigmă ce-ncolțește
în fel și chip străină
limită capăt sfârșit.
Părinte strălucit
gândit visat
ținut numai de mână
războinic întors,
prea puțin dispus să rămână
să se joace să spună ceva
tată papà.

«Aici, învățând
deprinzând regulile jocului,
doar aici veți putea dobândi
cunoașterea și afirmarea în viață».

«Ei nu știu ce să spună,
un schimb de câteva vorbe».
«Tot repetă aceleași fraze
auzite de mine mereu».

«Nu-ți face gânduri. Te simți
rău: ești obosită, eupizată».
«Dacă mă simt bine sau nu...
Mă privește personal. Termină».
«Mofturi. O să vezi,
dacă te tratezi, o să-ți treacă».

Mama surâde
de acel schimb de replici,
în soarele ce pe seară
băltește în praful
de pe bănci.

«E făcută anume pentru școală
fata asta».
«Merită, pentru o femeie,
să-i dai o spoială de știință».
«Înainte de toate, pun
disciplina».

În clasa-ntunecată,
din grupul neclar de figuri,
schimb de priviri
cu un aer complice.

«Sunt puști și vor
certitudini pentru viitor».
«Veți vedea desigur
dacă veți avea vreodată fii».
«...n-aș spune, dar
se simte foarte bine
cu dvs., vă asigur».

«E încă o copilă
Iar ceea ce se-ntâmplă
azi în lume».
«V-am spus mereu
să nu vă expuneți».
«Să nu vă amestecați
în anumite lucruri».

Câteva vorbe-n grabă
și un râs sec,
în vreme ce lumina se sufocă
înghițită de tavan.

«E o chestiune,
să zicem, de bun simț.
Credeți-mă:
ceea ce contează,
îngăduiți-mi să v-o spun
e experiența».

Mamă uter
găoace de care se despoaie
măruntaiele
vulvă obscură peșteră
sidefie cochilie
căptușeală teacă.
Mama mașteră
nod fir de fier
coardă răsucită
cap de funie
cablu trestie fir de aramă.
Mamă mămică
stâlp al succesiunii
temei reazem
nuia călăuzitoare
vâslă proptea cârmă.
Să dibui pe fir
să urmărești să-ndupleci
să deslușești legătura.

«Și la ce bun?
E un exercițiu practic
foarte natural.
Și solfegiul
e plictisitor și același,
dar dacă se dorește
învățarea instrumentului...».

Se deschide ușa
și intră un portar
cu circulara.

(...nu doar garanția
de pace pentru Europa,
pecete de eternă conexiune
de vieți și destine,
într-o singură istorie
și civilizație.
Visul lui Mazzini...)

«V-ar plăcea, uneori,
să vă repet cuvintele».
«Încearcă să-mi fii aproape
pentru a mă controla».

«E o scârbă...nu-mi e
foame. Nu, nu-mi place».
«Mănâncă, îți face bine.
Ce-ați făcut la școală?».
«Când... De dimineață?
Nimic, uf. O tâmpenie».
«Cum nimic. Și stai locului.
Bombăne, biata de ea».
«Ca de obicei, aceleași lucruri.
N-am chef, nu vreau».
«Înghite odată, stai dreaptă».
«O faci dinadins? Mai aproape».

«Ce condiții, spuneai?
Cum, când, de ce...
Nu poți ignora modul
și să nu știi motivele».

Clasa e-n beznă:
din globurile opace
razele nu coboară
mai jos de tavan.

«...măcar
de-ar fi mai frumos.
Căutați, pentru a-nțelege,
formula exactă de-a spune».

Deschide caietul.
Privindu-și colega,
citește pe nerăsuflate.

«Viața e o paiață:
o scufunzi și iese la suprafață».

«Viața-i rătăcitoare
și merge-ntr-o doară».

«Viața e apă murdară.
E tot și nimic».

Viață viețuind     stare
patentă latentă
acțiune funcțiune
diafragmă a nimicului
din nimic
mușchi diastole.
Viață vagantă     stare
incitantă inhibantă
acțiune rațiune
legătură lanț
mușchi sistole.
Viață curgătoare  stare
stătătoare curentă
acțiune sciziune
parte încăierare amestec
combinare.

«Știți, programul...
Există un plan superior.
Nimic nu se naște din nimic».

«La revedere, atunci».
«Bună ziua, profesore».

Șirurile de cuiere
rupte, de-alungul
culoarului. Hărțile
și chiștoacele, pe jos.

«Ți-ai dat și tu seama
că e ciudat».
«Încet încet, te simți
într-un fel, diferită».

Revărsare ce paște
se curbează se-așterne
de la un mal la altul
descinde tresaltă.
Val ce apucă
se surpă inundă
vomită mistuindu-se
de năvală
se risipește
înfășoară-mpreună.
Plutind și clocotind.

«E o mare imensă
străbătută zilnic de nave».
«Până ce dai de
un pic de uscat».

«Hai, mai repejor
că e târziu».
«Târziu, pe dracu!
Parcă n-am ști ce ne-așteaptă...».
«Și dac-o să lipsească
de dimineață cineva».
                            

În afara corpului

 

«Există la om o tendință naturală să se
îndepărteze de corp și să se opună funcțiilor
sale».
Jonathan Swift

«Corpul nostru are acest cusur: cu cât e mai
tare răsfățat prin îngrijiri și desfătări, cu atât
mai multe îi sunt trebuințele și nevoile».
Teresa di Lisieux

 

 

«Totul ar fi, deci,
o mare greseală».
«Nu știu dacă e întâmplare
sau ceva bine plînuit. Sigur
însă, fie în caz de
absență cât și de durere».

Necunoscutul face un pas
înapoi și-naintează
la infinit.

«Sau, cel puțin, impresia
unei uitări... Posibil,
a unei sufocări».
«Să cadă la fund
rătăcite fiind orizonturile,
și s-o ia la fugă».

Se pare că pe lume
n-ar exista o istorie,
că lipsesc contururile
definite, că totul
se-ntâmplă, de la un anume
punct cel puțin, din inerție
sau sub presiunea unui vid
ce capătă mişcare și spațiu
o dată cu trecerea zilelor
până devine plin.

«Fii atent, se-nțelege,
încotro mergi. Urmează pista
fără să te lași orbit.
Și nu contează dacă te înșeli,
mai puțin ca oricând
la cele cunoscute.
Căci adevăratul mister e
chiar în ce-i la vedere».

...dacă nu se pierde
și nici nu se cucerește.

E gol e nimic
căderea nu-ncetează
umbră de umbră
         ține
corpul nu revine
         glas din apă
împinge
fiecare strânge
partea de sine
ce i se-arată

și mimează restul scufundat
îi coase poalele
pe margini de spărtură
își închipuie forma
ce vine şi nu se mai întoarce
întru sânge și noroi
în a fi descompus
și de la fund în sus
doar răsturnat
în cel mai adânc
         inter
urinas et feces
sub o lumină sleită
printre pense și tifoane
afară plutind
         nascimur.

În inima spațiului
teoretic,
identitate (a mea?)
urmarea
ca și de stare civilă.

Viață: stare
de încâlcită confuzie,
încercată relație
între un azi
zadarnic organizat
și ceea ce ieri a fost
inevitabil traseu.

Supliciu de gesturi
și de intenții,
compromis de cuvinte
trăit și nicicând acceptat.

(Nu se vede nici
tânăr. nici bătrân,
nu știe de-i frumos
sau urât. Se
presimte ca o povară
sau se eclipsează
aproape de tot.)

Verificări,amânari,
așteptări nesfârșite
înainte de a săvârși
în sfârșit saltul.

...astfel, spre asfințit
pășind, pe firul
acelui val...

«Până ce înțelege
că dincolo, de fapt,
nu există țărm».

E ștergerea
treptată a
prezențelor dragi sau cunoscute,
arhiva zilelor ce tot
se subțiază.
Tot mai subțire
cartea, pe când
apar spărturi
și goluri printre rânduri.

«De altfel, e
firească nemulțumirea
ce te împresoară».

...pentru ceea ce
ai crezut
sau în amintirea
a ceea ce deja a fost.

(Fapt e că iubește
fragmentele de natură
decât din afara
scenei,
dintr-un cuvenit foişor
cât pe cât
posibil
fortificat.)

«Ca și cum ar trebui
să o fac mai bună».
«Căci, într-adevăr,
totdeauna dezamăgește».

În zodia fugii
și absenței, a
putredului și obscurului,
a regatului pierdut
și abia cucerit,
a porcului ce se tot umflă
și e gâtuit, a
troianului de zăpadă
topită în nimic.

(Fobie de murdar,
vâscos, întunecat.
De păianjeni, are oroare
numai văzându-i,
de insecte.
Ideea unui contact
îi taie răsuflarea,
e ca și cum ar lua
la pumni un zid.)

«Se întâmplă multora.
Sigur, cu iluzia
sau nădejdea
unei șanse».

Ne-ntâlnim uneori
cu una din acele trecători:
tunel, culoar
între înăuntru și afară
între plin și gol.
Puț, con de vulcan,
prăpastie. Defileu, așa
pare, de graniță.

...privirea țintă
în necunoscut, tonul
detașat, zvâcnetul
necontrolat al unor
buze roșu aprins
pe fața de ceară.

O suflare ce adie
peste lucruri,
un condens de
răsuflări și substanțe
în descompunere,
o adiere de moarte
ce zăbovește
în calma umedă
dospire.

«Uitați, o să fie
cum spuneți dvs.
Oricum, ne plictisim».

(...în ciuda ambianței
îl face să prefere
discreția și i-a
impus acel cuvenit
bun gust,
vicii burgheze.)

Lucrul supărător
e că se-ntâmplă și
când nu suntem
și, luați între timp
cu altă poveste,
nu băgam de seamă.

(Știe, așa-i place lui
–  ăsta e felul lui
de-a vedea lucrurile –
ea să nu-și scoată pantofii
măcar unul, ăsta
cu tocul cui
să-l aibă în pat;
să-l pipăie, când și când,
să simtă cum îl calcă.)

E un sentiment ciudat...
«Hai, scarpină
cu ghearele!».
de posesie și putere
ca s-o țină în mână.

Starea de plăcere
cu care, stând locului
urmărești cu privirea
pe cineva în mișcare
la distanță.

Cu gustul, sigur,
cu pipăitul și cu
văzul, cu întreg
capul, mâini, buze
și piele... pe scurt,
cu corpul
și totuși în afara
corpului.

(Uniți, acum
și-ntotdeauna, pe scena
ce se-adeverește.
Este la doctorul
cu care-și înșeală
bărbatul.
Este chelnerița
cu care se iubește
când e plecată
doamna.
Dispus, el, și
gata, ea, împreună
să joace comedia.)

Este partea spusă,
și-n timp ce se spune, violată
cea care contează.
Ceea ce-i consfințit
a se face din instinct
obiectul blestemat.

...mușcă, tigrul
și zgârie. Limba
ce alunecă hăt.

Te vreau doar a mea,
credincioasă mie,
în absolută supunere.
Să dispun de întreaga
ta viață,
fără măsură.
Chiar dacă-mpotriva
rațiunii, chiar
dacă simt temându-mă,
că e o amăgire,
și-o silnicie.
Fie ce-o fi.

Posibil să fie bruiajul
unor interferențe,
efectul iubirii
care nu poate stăpâni
de tot, dar care
împiedică despărțirea.

Nevoia de a fortifica
un flanc, cu
consecința de
a zăbovi fără să
agreezi în întregime
aderarea. Și-apoi
pradă-ndoielii
în fața evidenței
ce te împresoară, că
oricum și totdeauna
totul e menit
să eșueze.

«Este mai lesne
să-l scrii, sigur,
să-l găsești... adevărul
presupus al lucrurilor?».

Cavalerul alb
înalt, cum altul
nu e, unicul.

Survine pe nepusă masă
pentr-o sumă
incalculabilă
de forțe-n câmp,
surpriza, șansa,
unui alt curs,
coborârea din spații
mai îndepărtate,
intersecția
în același punct.

Fără să fi avut vreodată
nici măcar
timpul sau modul
de-a lega o conversație.

(Este un loc, acesta
în care a mai fost
și-n care va mai fi
cine știe de câte ori.
Dacă n-ar fi fost ea,
alta i-ar ține
hangul.
Aici e soluția
chiar dacă neprevăzută
cinică și haină,
dacă admitem că
scena poate
să-și schimbe figuranții
și să fie spuse
cu egală convingere
aceleași lucruri
mai multor persoane.)

«Părea să fie,
nu știu, pururi...
hotărâtoare».
«Într-o, ai fi
spus, eternă
legătură».

Mergând, se răstoarnă
– cum se știe – perspectiva.
Iar stând pe loc,
scapă insinuarea
că e doar o
chestiune relativă.
E mișcarea, sigur, cea
care face legătura
cu lucrurile și...
actualizează pe cele depărtate
și-apropiate imediat
vacante.

(Și dintr-o dată
în inima tunelului
în aerul mort
înțepător în defileu.
De fiecare dată
când l-a mai străbătut...
Și totuși, nu, nu merită.
Să și-l amintească
să-l anticipe doar o dată.
Lovește-n zid
și-acolo își dă seama,
în plină traversare
oarbă și aceeași
– oglindire de sine
a unui înveliș –,
a ceea ce a fost,
a felului în care
în ciuda propriei voințe,
s-a schimbat.)

Astfel, cu naturalețe
pretinde fiecare
că s-a trezit pe-un loc
ce nu-l posedă. Rolul
ce i s-a dat se risipește
în fața celui
închipuit.

...sarcina suavă.
Se prăbușește însă, fulgul
ca plumbul în abis.

Dintr-o dată. ideea
unui vid, neclintit,
a neantului, a absenței
unui semn sau urme,
îngheață sângele și
ne cutremură mâinile și glasul.
În punctul terminus și,
cel din urmă, deci:
la gura fluviului,
la un pas, la o palmă
de graniță, cine e
sau ce... să mă dezlege
de salt, de pedeapsă.

«Astfel, din înalturi
am coborât la un compromis».
«Cu visul înțelegerii
întru perfecțiune».

Și totuși, deocamdată
învinși de evidența
de-a merge navigând
în derivă.

 



  Paolo Ruffilli Mail: paolo.ruffilli@alice.it