JURNAL DE NORMANDIA

(trad. Geo Vasile, Priceps Edit, 2009)
ISBN 978-606-523-086-6
www.princepsedit.ro

JURNAL DE NORMANDIA
(1975-1979)

Trouville, Calvados: 8 august

                                          vechi vile normande
                                          printre livezi de meri
                                          iarbă nisip apă

                                          cer smântână cerească
                                          azur lapisislazuli albastru-nchis
                                          cerească smântână lapte

Umbră deasă
pentru hortensiile din Trouville.
Aburul umezelii
nu se risipeşte
nici măcar la amiază.
Miroase a torte şi biscuiţi
tot drumul promenadei.
Cuplul de la măsuţă
preferă să tacă:
amândoi beau lichior
şi savurează fructe de gelatină,
unul din ei are trăsături regulate,
n-are barbă, pielea însă
are iuţi striaţii,
îşi face de lucru cu
ambalajul prăjiturii.
Celălalt e mai tânăr
şi-i surâde chelnerului
ori de câte ori trece,
încearcă cât de moale e jeleul
şi se lasă atins în treacăt, nepăsător.
Câinele face pe stăpânul
străbate în lung şi-n lat veranda
dă ocol fiecărui client.
Vine de pe mare pe neaşteptate
o adiere
printre mesele de fier
mirosind a rugină spălată,
sub umbrelele-cort vărgate.

(Se spune că atunci când
briza şfichiuie de pe mare,
umflând umbrelele-cort
şi umbrelele strânse de pe alee,
vine sigur furtuna
în nu mai mult de un ceas).

(de scări de bolţi de tunet
în sunet în conul de lumină
se-opreşte se ridică în zbor
la ţintă izbitor plutitor
de fulg de frunză
de săgeată de fulger de foc)

(Nimic în mâini.
Nimic să te fereşti,
dar nu ca să bravezi,
ci mai curând având norocul
unui loc, al unei istorii.
Al zilei de mâine...)

(Îţi dai seama pe neaşteptate
că lucrurile izbutesc să-ţi şteargă,
când şi când cel puţin neliniştea
şi să pună între tine şi viaţă
spaţiul trebuincios pentru a o scruta.)

(În fond, dacă mă gândesc bine,
pradă cugetărilor şi planurilor
pe care le las bucuros
pe toboganul zilei de mâine,
pentru a da o ordine şi un sens
întâmplării,
pe ce se sprijină
ideea mea despre lume ?
Pe un deget
vârât în nas.)

(Aşteaptă ca marea
să devină de culoarea urinei
şi-atunci o să pricepi in extremis
ce este un naufragiat
care cedează, inert şi scârbit,
odată cu vlăguirea vâslelor.)

Honfleur, Calvados: 10 agosto

                                          şnur de stânci
                                          ţâşnite din fundul mării
                                          în ochii lumii

                                          cer ciopârţit
                                          în fâşii şi petice
                                          violet trandafiriu

Vârful recifului
este o balenă neagră,
şi  suflare de apă
este farul.
Blocaţi într-o veşnică
desprindere de coastă
spre largul mării,
chiar dacă se iveşte, uneori,
spuma talazurilor,
precum o dâră
lăsată de înnotător
în azuriul verde marin.

(Controale, amânări,
aşteptări fără sfârşit
înainte de a-şi lua avânt
chiar dacă încet încet
pare tot mai
puţin cu putinţă –
în cele din urmă
saltul final.)

(E dispariţia unul după altul
a celor dragi sau cunoscuţi,
socoteala care-ncepe
să dea greş. Marginea
tot mai subţire, pe măsură
ce se ivesc breşe şi
goluri printre rânduri.)

(Nu oricare
şi cum o fi.
Urzeala, aleasă
şi trainică,
infinitul redus
 la o măsură, din
mândrie,  şi chiar
şi de frică
pilit şi strâmtat
extins înlăuntrul
patului
enciclopediei.)

(Vise aventuri
vechi speranţe şi spaime.)

(...plante parazite
spălăcite cu tulpina
subţire agăţându-se
de alte plante
făcându-le să moară :
lipitori.) 

                                          fâşii de case
                                          pe ţărmul Sainte-Catherine
                                          verde-putred castaniu

                                          cer închis negru
                                          fier cenuşiu ardezie
                                          sidefiu lăptos

Sunt albastre
cu gulerul în chip de de barcă
tricourile din magazin.
Raftul e mereu răscolit,
nu se găseşte nicicând
măsura potrivită.
Fata nu se lasă cu una cu două,
mă pune să încerc câteva
tricouri, după care îmi aranjează
şi părul:
râde şi-şi dezvăluie
un şir aproape întreg
de dinţi de aur.

Vitrina e cu faţa spre port
şi sticla ei
răsfrânge marinarii
în impermeabilele lor galbene
legând odgoanele
şi descărcând împreună
teancuri de lăzi.

(Siguranţa de a nu avea
nicio credinţă
reiese din acele regăsiri
binevoitoare de dimineaţă
fără să-ţi pese de ceva.)

(Restul, se vede,
călător de uscat
scrutezi marea de departe
cercetându-i mişcarea
există şi cei ce cred
că marea vrăjeşte
pe cel ce-o priveşte
făcându-l mai devreme
sau mai târziu
să străbată largurile.)

(Căile mării năvalnice                                  
pătrund în lagună şi-n port                              
mare tremur amor                                 
zbucium din larguri spre ţărm
se clatină scund voluminos
un iaht cu vele vrând să pornească
valuri revenind spre inimă
mereu între a zice şi a face.)

(Poezia ce e...
un peşte mărunt
din cel cu lofobranhii
azuriu gingaş
înnotătoare ca nişte aripi
gura rotundă
şi două şiruri de dinţi,
pegasus draco
sfârşind între labele
pisicii.)

Ce sentiment straniu
- hai, răzuie
cu ghearele –
de putere: cum te-apuc
şi te subjug
atunci când mi-o ţii
în mână.)          

                              
                                          Povârnişuri spre mare
                                          de pe colină
                                          buruieni surpate iarbă
                                          cenuşiu-azur plăpând
                                          străveziu

E un tăpşan spuzit de meri
unde satul se termină
pe la jumătatea coastei
şi o banchetă
în faţa unei cărciumi
Stând jos şi mâncând
poţi vedea cum trec
vase printre ramuri
zăreşti necontenit marinari
rezemaţi de parapete.

Un motan tot vrea ceva
sub masă:
are botul ca o minge
şi-i miroase blana
a peşte stricat.
Chelneriţa aduce
de fiecare dată câte-un fel
şi cântă-n şoaptă:
“Douce vipère...”

(Ce plăcere nespusă
să stai într-un loc anume,
şi să te uiţi lung
după cineva în mişcare
îndepărtându-se...)

(Molatec, mlădios singur
fraged sprinten şi tăcut.
Nimic şi nimeni care
să mă-nduioşeze
mai mult decât un motan.)

(Îmi amintesc că o dată
n-ai vrut sa bei vin
temându-te să devii euforică,
căci – cum spuneai tu -
este o laşitate
să renunţi la luciditate.)

(Rămân încremenit
ori de câte ori – rar,
poţi să le numeri pe degete –,
când descopăr pe cineva
că are cu adevărat o menire
în viaţă.)

                                          oglindă iute
                                          bandă de nori
                                          căzători

                                          cer tras la faţă livid
                                          muşcat de auroră
                                          răsfrânt înainte

Casa de pe plajă
este o trambulină,
ultimul salt de pe uscat.
Venind dinspre dune
se zăresc velele
alunecând
printre coloane.
Marea cotropeşte pe seară
şi ultima treaptă
şi valul bate precum
clopotul în peretele de scânduri.
Stăpânul ei, se spune c-ar fi
un bătrân marinar
care, în zori,
printr-un chepeng coboară
şi se afundă în larg.

(Poţi să dai uneori
de una din acele treceri:
tunel, coridor,
între înăuntru şi afară
între plin şi gol.
Puţ, pâlnie de vulcan,
prăpastie. Pas, sau cel puţin
aşa pare, de hotar.)

(Cel mai supărător este
că totul se-ntâmplă
chiar când nu suntem de faţă
sau, prinşi între timp
în altă poveste,
nu ne dăm seama.)

(La fel şi acel neîncetat
du-te vino, dintr-o substanţă
într-alta, ba ieşi ba intri.
Spaima mea de vâscos,
de mocirlă -
Oroarea, de-a dreptul
faţă de condiţia amfibie.)

(Îmi tot spun când şi când
mica poveste indiană
a omului alunecat în prăpastie
agăţat de o cracă,
şi care nu rezistă să nu
culeagă zmeura ce-a simţit-o
atingându-i mâna.)

(Încotro gonesc paşii
aventurii mele, acum?
Nu cumva
s-o fi lăsat păgubaşă...
poate a căzut, uitând
încet încet de sine,
în conul de umbră
care a trădat-o
acum şi pentru
tot restul vieţii.)

Saint-Aubin, Calvados: 16 agosto

                                          spinări de nisip
                                          livid ricoşeu
                                          al dârei lunare

                                          cer negru de abanos>
                                          albastru noptatec cobalt
                                          hârtie sinilie.

Deasupra dunelor
vântul e mai nesigur
deturnat de tufişuri
şi mirosul mării,
care uneori conteneşte,
înlocuit de-o aromă de pepene.
Dar nu se poate
face dragoste
în astfel de stări:
refluxul
aduce de departe
rumori indescifrabile
şi, de pe uscat, nu se vede
bine ce poate să fie.
Aici, deasupra dunelor,
a fost înjungheat un marinar
iar iubita lui
n-a mai fost găsită.
Mai răsună şi-acum în auz
urletul îngrozitor,
în serile cu furtună.

(Obsesia de spurcat,
de vâscos, de-ntunecat.
Am oroare de păianjeni
numai văzându-i,
ca şi de insecte.
Ideea unei atingeri
Imi taie răsuflarea,
e ca şi cum m-aş izbi
cu capul de zid.)

(Unde se-opreşte pasul
şi gestul moare,
şi înainte goneşte
doar gândul tău,
aici n-o să fii cu mine
nici sigură nici dezamăgită.)

(Fapt e că nu-mi plac
cadrele de natură
decât din afara
scenei,
văzute dintr-un loc potrivit
măcar de formă
cât de cât
demarcat.)

(Oriunde ne-am afla,
micuţa fanatică,
notează în jurnal
zilele când facem dragoste.)

(Avertisment pentru navigatori.
Vânt dinspre nord-est
tinzând să bată tot mai tare
până la stadiul de furtună.
Faruri la intrarea în
port, stinse.)

                                          zidire violacee
                                          surpată roasă
                                          de marea cea palidă

                                          cer albăstrui
                                          catran de asfalt
                                          lucios încercănat ochi

Epava
pe ţărmul dunelor
se sprijină-ntr-o rână,
inertă şi holbată.
Destrămarea lemnăriei
a fiarelor şi odgoanelor
nu e ceva neobişnuit
pe coasta bântuită.
E ceva sacru în asta,
consfinţit de vremuri.
E un altar
pe care pescăruşii
se reped ţipând.
Lenta procesiune
nu se opreşte:
fiecare amuţeşte
un moment
neclintit în vid.

(Forma se pierde
moare se dizolvă
dispare pe veci.
Soarta materiei, se spune,
topindu-se continuă să fie:
se transformă se schimbă
se deformează
fără a-nceta să existe.)

(Văd că cel mai important
- scuze dacă mă repet
precum clopotele –
este, în orice caz,
să fii cel ce dăinuie.)

(Se spune că cei de pe ţărmul
ăsta mor de tineri.
Şi că mulţi vin până aici
din tot ţinutul,
să-şi găsească nevastă.)

(Încurajator, ca să vezi,
e nepăsarea
pe care o simţi,
aproape inconştient,
faţă de ce se-ntâmplă.
Oricum s-ar sfârşi.)

(Există lucruri la care
- e omeneşte? -
n-aş putea să renunţ
pentru nimic în lume.
Între ele
şi acesta, de a mă scărpina
în cap, în unele seri,
numărând firele de păr
căzute pe masă
strângând grămezi de mătreaţă
în căuşul mâinii.)

                                          fâşie buză mal
                                          val venind
                                          val plecând

                                          cer putred băltind
                                          petrol verde arămiu
                                          cer fund de sticlă

Bătrânul vapor
stă rezemat
de banchetă,
ţeapăn însă, vrând parcă
să nu se-atingă
de foile de cort
aducând cu nişte fosile.
Rugina a învins
doar flancurile.
În rol de mus
căpitanul vine
dis-de-dimineaţă
să lustruiască parapetele,
se urcă pe punte şi
se strecoară în spatele geamurilor
cabinei de comandă.
Pe catargul de la pupa
adastă o mulţime de pescăruşi
aducând cu nişte siguranţe
pe reţelele de tensiune.

(Nu mă văd nici
tânăr nici bătrân,
nu ştiu dacă-s frumos
sau urât. Mă simt
puţin împiedicat
sau prefer să trec
aproape nevăzut
ori de cîte ori
mă zăresc în oglindă.)

(şuier suflu pocnet
domol plăpând stins
pendul lamă aripă de peşte
ce dispare-n zigzag)

(Ştii, îmi place
- poate aşa e felul meu
de a gândi -
tu să nu–ţi dai jos pantofii,
măcar unul, ăsta
cu toc ascuţit
pe care îl iau după mine:
doar să-l ating , când şi când,
să-l simt cum mă calcă.)

(Am o senzaţie de ameţeală
care mă tulbură
ori de câte ori
o aud pe buna chemând-o
pe maică-mea fiica sa.)

(Vijelie dinspre nord-est
cu ploi, vârtejuri
şi rafale de vânt.
Tinzând să se intensifice
până la furtună.)

(Punctul de tracţiune,
baricentrul. Aici este
adevărata forţă de
gravitaţie care te trage-n
jos, de-a lungul taliei
spatelui, între coapse :
gaura, exact, a fundului.)

(La o adică, de ce nu ne-am
oferi chiar o surpriză
unuia altuia.
Să ne închipuim că
între noi n-a  fost nimic,
că ne-am întâlnit
aici din întâmplare.
Dincolo de orice obligaţii
sau prejudecăţi.
Dincolo de ceea ce, totuşi,
nu s-a sfârşit.
Chiar dimpotrivă…
Neobişnuitul, fructul oprit.)

                                          dig de case
                                          fin de siècle
                                          de-a lung de faleză

                                          cer de cobalt cenuşiu
                                          vărgat la suprafaţă
                                          cer în chip de zdrenţe

De la Grand Hotel. În vis,
la locul meu de baştină,
pe aleea gării
ea mă aşteaptă, palidă,
pe bicicletă.
Ne aşternem la drum
pe sub teii în floare.
Are o rochiţă scurtă
galben caisă,
cu mâneci bufante, şi ochii
aprinşi în rama părului.
Calea ferată dispare
şi, brusc, acolo
marea aşterne un golf amplu.
Totul e cufundat, jur împrejur,
într-un roz palid.
E mare, desigur,
dar e şi strada.
Mă opresc, fiindcă
nu ştiu ce să fac.
Îmi arată cu un surâs,
ducându-mă de mână,
pe firul apei
duna îngustă pe care să păşesc.

(Împrejurarea şi locul.
Îi dau dreptate filosofului,
că întotdeauna şi oriunde ne-am afla
suntem ceea mâncăm.)

(…indiferent de mediu şi loc
m-a făcut să prefer discreţia
şi mi-a impus
cuvenitul bun simţ,
vicii burgheze.)

(În viaţa mea
a fost o vreme
când nu mă sculam din pat
zile-n şir
ca să nu-mi întrerup
visele.)