Traduzioni:

ÎNCĂPERILE CERULUI

(trad. Geo Vasile, Priceps Edit, 2008)
ISBN 973-606-523-013-2
www.princepsedit.ro

Prefaţă Alfredo Giulian

tuturor celor care 
din propria lor vină
sau a altora şi-au pierdut
lumina libertăţii

Poeţii, spre deosebire de toţi ceilalţi, rămân credincioşi oamenilor aflaţi la ananghie şi nu mai au nicio grijă de ei când totul le merge bine.

Mori i Po

Odinioară Ivan Dmitrici stătuse adesea de vorbă cu deţinuţi şi de fiecare dată fusese încercat de un sentiment de compasiune şi neplăcere. În dimineaţa aceea însă întâlnirea i-a lăsat o impresie stranie. I s-a părut brusc că şi el ar fi putut ca şi ei să fie pus în lanţuri şi târât în noroiul unei puşcării. În noaptea aceea n-a izbutit să adoarmă: se gândea încontinuu că ar fi putut să fie arestat şi aruncat într-o celulă. Era sigur că nu comisese niciun delict, putând să garanteze că nici pe viitor n-o să ucidă, n-o să fure sau să dea foc... Dar câte crime erau săvârşite fără nicio intenţie ? Şi apoi calomniile ? Erorile judiciare? Nu întâmplător înţelepciunea populară ne învaţă că trebuie întotdeauna să fii pregătit de puşcărie şi de sărăcie. Cine are o relaţie profesională cu suferinţa celuilalt, cum ar fi judecătorul, poliţistul sau medicul, odată cu trecerea timpului şi datorită obişnuinţei, devine atât de insensibil încât , chiar şi fără să vrea, sfârşeşte prin aş trata proprii clienţi în chip cu totul automat. Precum ţăranul care ia gâtul berbecilor şi al viţeilor, fără să-şi dea seama că-i goleşte de sânge. Dacă lucrurile stau în felul acesta, pentru a priva un nevinovat de drepturile sale civile şi a-l condamna la muncă silnică, judecătorul n-are nevoie decât de un singur lucru: de timp. Timpul de a constata că formalităţile au fost respectate, lucru pentru care judecătorul primeşte un salariu, şi totul este ca şi rezolvat. Apoi n-ai decât să reclami justiţia ! Şi nu e oare ridicol să vorbeşti de imparţialitate, de vreme ce orice soi de samavolnicie este considerată de societate ca o necesitate îndreptăţită, iar orice act de clemenţă cum ar fi o graţiere sau o achitare este însoţit de sentimente de insatisfacţie sau de vendetă ?  

ÎNCĂPERILE CERULUI
(1987-2000)

Tot ce-i cu putinţă

 „Se face tot ce e cu putinţă
pentru aceşti oameni”
ţi se spune despre noi,
„ca să se simtă cât mai bine:
băutură şi mâncare
mai mult decât suficient,
şi somn pe săturate,
slujbele şi cărţile lor,
ore de distracţie şi odihnă.”
Dar e cu totul alta starea
noastră, deosebită
inertă şi dureroasă

Ordine

 Gratii  şi zăbrele peste
tot, în jur , curţi mohorâte
cu ziduri cât casa.
Pretutindeni domneşte
o ordine a lucrurilor
aici cu totul neobişnuită,
măturat şi curat ca-n palmă
şi totuşi părăginită,
servilă şi totodată  abraşă.
Mirosul unei cuşti
totuna cu zidul:
mucegai şi lipici, înăuntru,
umezeală şi sudoare.

Aceeaşi poveste

„Se încearcă să li se facă”
iată că auzim din nou
aceeaşi poveste,
„viaţa cât mai uşoară
cât de uşoară se poate.
Şi totuşi nu, nu le pasă
nu au nici cel mai mic
respect: proteste,
reproşuri şi plângeri,
nici gând să-şi înceteze
planurile de complot
neostoite”
Se repetă la nesfârşit
despre noi, mereu
acelaşi lucru.

Fortăreţe

Urc pe scările abrupte
dincolo de poartă
pe coridorul fără de sfârşit
luminat de minuscule
ferestre peste tot ferecate
o altă poartă, apoi,
şi chei răsucite
deschise şi închise la urmă
înainte şi înapoi
ori de câte ori trecem.
Bătrâne fortăreţe neguroase
de vechi castele
pentru a ne face pe noi
să le ispăşim greşelile
gunoaie umane,
printr-o glumă a sorţii
reciclate chiar acolo
unde erau dosite
fotoliile puterii
în palatele unde regii
sub învestitură divină
îşi fereau cu străşnicie,
în cor, de orice ofensă,
maiestatea lor regală
pe culmile triumfului.

Cu sutele

 Bărbaţi cu sutele
de toate vârstele
precum o turmă
închisă în ţarc,
ficare împresurat
de privarea
de propria libertate.
Privirea stinsă,
o râvnă arzătoare
 de a fi afară cu orice preţ
chiar şi al nebuniei,
un amestec incandescent
în dorul lor de
lume şi femei,
lucruri şi locuri,
o poftă absolut
sublimă şi înnegurată
de a se simţi fericiţi…
 a celui care năucit, pierdut
în propriile hăţişuri
cu sufletul sfâşiat,
află plămada vieţii
deja veştedă şi fără de culoare.

Deţinut model

Efectul e că
mă potopeşte
oboseala ca şi cum
aş fi bolnav şi abia
mă ţin pe picioare,
le simt ca de plumb,
de-abia pot să fac
pe spectatorul, aici,
În cuşca asta.
Un deţinut model
(buna sa conduită
este, adesea, faţada
de marionetă
a celui care-şi ascunde
de ochii lumii disperarea)
ochi de sticlă şi
mâini care se lungesc
la întâmplare de-o parte
şi de alta
să pună în ordine hârtiile
unui nesigur
căutat adevăr,
aşteptând ca
lucrurile scrise
să devină realitate.

Propriul adevăr

Să scriu istoria
cazului meu,
deşi ştiu că
nu foloseşte la nimic
altceva decât să-ţi probezi
ţie însuţi propriul
adevăr nesigur
şi nu e doar vina ta
zadarnicul  delict
ci şi a celei mai brutale
părţi a vieţii tale.
Am avut şi eu,
cândva, şaisprezece ani.
O vârstă tragică,
marea cumpănă a apelor,
când dintr-odată
o singură aventură
te marchează sau te poate marca
pentru tot restul vieţii.
S-ar putea chiar s-o uiţi,
dar iat-o cînd nici nu te aşteptai
reapărând înt-o zi
şi-ţi dai seama
că ai fost îmbrâncit
chiar de acea înâmplare
într-o direcţie
fără cale de întoarcere.

 Închisoare

O masă şi un scaun
un dulăpior
cu cîteva cărţi deasupra
fereastra care dă spre curte
unde se vede deja
plimbarea pentru porţia
de aer regulamentară:
grupuri mici se perindă
într-un marş colectiv
de o jumătate de ceas
…ca tu să respiri
şi să muşti, să înghiţi
şi să digeri
ca să-ţi supravieţuieşti
ţie însuţi
surd şi mut
la totul din jur,
la starea actuală
de lucruri,
năucit şi resemnat
ostatic aici înăuntru
redevenit animal.

Ţigări

Iată-l netezind
cu o grabnică lăcomie
ţigara
pe care şi-o aprinde.
Face o cută adâncă
pe frunte
în timp ce trage în piept
ca să-şi potolească setea.
„ Ca şi cum mi-ar fi tocat
creierul cu lovituri
de ciocan…
nu doar învineţit
şi snopit,
îmbucătăţit,
făcut fărâme.”
Privirea blajină
neschimbată şi nefericită,
dar o eliberare există
în ceea ce spune
celor ce-l ascultă
fără să-l întrerupă.

Paturi

Paturi alăturate
paturi suprapuse
unul peste altul
puse la grămadă
fără să aibă între ele
vreo despărţitură
lipsiţi de intimitate
expropriaţi trataţi
ca nişte numere şi obiecte
negându-ni-se fiinţa.
Taţi şi mame,
şi neveste, fii şi fraţi
care dincolo de geam,
indiferent de condamnare,
încearcă zadarnic
să ne ţină aprinsă
flacăra
vieţii afară…
Totul dat ca un film înapoi
totul tot mai departe.

Evadare

Ce vis mai e şi acesta
că făceam o gaură
atât de mare că, numai să vrei,
poţi să te strecori
şi să te laşi în jos
la douăzeci de metri
agăţat de nişte frânghii
sustrase de nu se ştie unde
puţin câte puţin…
De-aici văd o casă
prima după ce se coteşte
spre sat
şi un copac în floarea
aprinsă de culoarea
ce-o lasă pe faţada în umbră.
Piersicul acela în floare
şi  înflorirea lui an de an
pe care n-o băgasem în seamă
cât timp  eram afară
înseamnă
tot ceea ce-mi lipseşte
şi tot ce-am pierdut.

De ce ?

Agitat şi gâfâind,
mădularele muşchii
încheieturile buzele şi fruntea,
totul dârdâindu-mi.
Ce poţi să spui ?
Mintea refuză să conceapă
o astfel de grozăvie.
Orice justificare …
Nici măcar Dumnezeu nu ştie
de ce-am făcut-o.
Trebuie să sapi un tunel
Înlăuntrul muntelui
de durere
aici o povară în tot locul,
după care galeria
se surpă şi te-ngroapă
de viu, ostatic
din nou sub dărâmături.

Aici e locul

Aici e locul unde
nu se-ntâmplă nimic
timpul e fără să fi
fost vreodată,
o aşteptare fără lumină
şi fără de sfârşit.
Numai cel ce stă
în inima iadului
ştie ce-nseamnă
prezentul veşnic,
osândit la bezna
cea mai adâncă,
o mănuşă întoarsă pe dos
în propriul dinăuntru.

Vis

Mă simt liber
doar cât ţine noaptea
cât durează noaptea
înlăuntrul ochilor.
Ies doar aşa
să mă mai văd cu foştii
prieteni la cafenea
joacă cărţi,
după care trec
pe la maică-mea
care face curat
prin bucătărie
şi-i dă pisicii de mâncare.
Şi de fiecare dată,
când mă-ntorc în vis
acasă la mine,
mi-e tot mai greu
să mă întorc aici.

Infern

Dacă măcar aş şti
ce s-a-ntâmplat
între timp în sufletul meu,
şi dacă în cele din urmă
de vină-a fost toată durerea
ce s-a adunat în mine…
Poate că doar
m-am revoltat
ştiind că nu am
nici un viitor.
Este de-acum absurd s-o spun.
Dar cine poate trăi
fără să-şi facă planuri ?
Acesta e infernul
şi numai cel ce se află-năuntru
poate să priceapă.

Cuvinte

Zilele, lunile şi anii
n-are rost să le mai  iei în seamă:
sunt cuvinte fără noimă
cuvinte spânzurate în ziare
sau sunetele surde
pe care le auzi articulate
în golul cutiilor sonore,
radio sau televizor.
Nu mai e vreme
în afara lumii
şi fără felul de a te bizui
pe propriile acţiuni în spaţiu.
Şi-apoi cine ştie
câte alte cuvinte
schimbate sau deja
sfârşite pentru totdeauna
dincolo afară...
Nu mai eşti viu,
şi totuşi te minunezi
că nu îţi dai duhul.

Umbre

Nopţile fără somn,
renunţările şi teama,
foamea de viaţă care
te împresoară sugrumându-te,
iubirea pierdută afară unde
există bărbaţi şi  femei.
Se stă de vorbă cu umbrele,
sunt stafii surde
toţi cei din afară
şi tot ceeea ce
a urmat după.
Cuvintele, dintr-odată.
încep să se târască
mai vâscoase decât viermii
de-a lungul zidului.
Doar tăcerea
poate părea atunci
singurul chip de a rămâne
încă în viaţă şi-n siguranţă. 

Un alt nume

Dacă aş putea să alunec
în paharul
sau în conţinutul ceştii
topit în savoarea
care de-abia
s-a scurs din filtru…
aş avea un alt nume
fără de viaţă,
un trup fără de formă,
pe urma
celui ce-am fost,
reîncepând astfel
de unde totul s-a sfârşit.

Singuri

Avuţia mea de sentimente
fugărindu-se unul pe altul:
orice imbold înăbuşit
şi târât afară de un altul
mai puternic, mai întunecat
şi mai chinuitor…
îngrozitoarea tortură
de a sta singur şi gol
cu tine însuţi.
Suntem o piază rea
insuportabilă pentru oricine,
chiar şi pentru cei dragi
cărora le e ruşine cu noi
şi care se simt trădaţi:
jigniţi şi înşelaţi.

Precum spitalele

Sunt pline puşcăriile
precum spitalele:
tineri şi bătrâni,
bărbaţi şi femei
indiferent ce hram poartă
sau ce vârstă au.
O lume chinuită
şi suferindă,
gata să cadă din nou în păcat,
cu mulţi bolnavi pe ducă.
Singurul leac aici
este pedeapsa,
o terapie care
nu ţine-ntotdeauna.
Iar noi vinovaţii,
 trataţi fără răgaz
ca nişte animale,
nu suntem jivinele
şi nici monştri
de care v-aţi descotorosit
sub pavăza
legii.

Pactul

Treaba nu e, nici vorbă,
de stricăciune
şi de smintire,
boala unei epoci
sau cancerul unei societăţi.
Aşa a fost şi poate întotdeauna
va fi la fel:
răutatea tristă a lumii,
viaţa cruntă de luat în piept.
Dar ce înseamnă să pedepseşti ?
Este un pact : se ajunge
la judecarea faptei,
şi nu a persoanei.
Ceea ce  e de la sine-nţeles
că n-are de-a face cu omul,
nu poate să-l reprezinte
cu atât mai puţin să-l anuleze.

Părtinire

Chiar şi în locul
cel mai civilizat
al idealurilor şi omeniei
nu suntem deloc egali
când ne confruntăm cu legea.
Judecători şi avocaţi
martori şi juraţi
aproape toţi sunt părtinitori,
preveniţi, înrâuriţi,
ca să nu mai vorbim
de ipocriţi şi sperjuri
de slabi de înger şi de vânduţi
de haini fără
nicio onoare şi
cu pretenţii de atotştiutori
sau, şi mai rău, de numeroşii
presupuşi curaţi
şi neprihăniţi.

Avocatul

 Un jude n-are nici cea
mai mică îndoială,
că delictul a fost
săvârşit chiar de
cel suspectat.
Are de partea sa
toate avantajele tactice
pentru a-şi pune
în valoare prezumţia
care te-a băgat la zdup
dacă nu ai alături de tine
un apărător
fără scrupule şi iscusit.
Este avocatul
 nevinovăţia
sau vina ta
şi, cu cât eşti mai nevinovat,
cu atât ai mai puţine şanse
s-o scoţi la capăt fără.

Linişte

Acuzarea blindată
în contra oricărui soi de obiecţii,
întrebări peste întrebări
din zori şi până-n noapte
ameninţări şi promisiuni
toate armele secrete
pentru a-ţi slăbi rezistenţa
inclusiv înţelegerea şi judecata
până ce creierul tău devine
un conglomerat dureros.
Nu mai vezi
şi nu mai auzi,
de-acum nu te mai ispiteşte
nimic.Ajungi să renunţi
la orice apărare. Şi să taci
fiindcă totul
îţi este indiferent
în tihna tăcerii.

Verdictul

Verdictul de osândire
pentru voi cei de-afară
înseamnă o eliberare.
Iată-ne în fine expulzaţi
din societate şi
altcineva, de-aici
dinăuntru se va gândi la noi.
...că dracul nu e
atât de negru pe cât pare,
că oamenii se adaptează
şi că nu e decât o treabă
de obişnuinţă,
că puşcăriile sunt hoteluri
pentru petrecerea unei vacanţe
şi că legea se supune
spiritului vremurilor,
că în statul nostru
oamenii nu mai sunt apăsaţi 
de probleme financiare
sau nesiguranţa locului de muncă,
având parte doar de  ordine şi odihnă…
Aceste e discursul neruşinat
care ni se serveşte.

Prima noapte

Prima noapte
aici în puşcărie,
împreună cu hoţi
şi codoşi,
cu putoarea şi jegul,
josnicia cea mai cruntă,
ca şi cum aş fi nimerit
cu capul în zid.
Nu e uşor să-ţi revii din şoc
sau, poate, e o amăgire
că te mai dezmeticeşti dintr-o astfel
de lovitură…despuiat,
chiar vinovat fiind,
de orice demnitate
abandonat pur şi simplu
confruntat gol -goluţ
cu fapta săvârşită.

Fără sentimente

Tonul brutal
al paznicilor, sau, şi mai rău,
părtăşia lor
plină de batjocură…
aici ne-am pierdut
orice drept să fim respectaţi.
În fine îşi pot bate
joc fără nicio reţinere
de cei care le-au dat impresia
că i-ar fi luat peste picior.
O ură de clasă, ce mai…
Ca şi cum a-ţi arăta
compasiunea sau înţelegerea
ar fi totuna cu o infracţiune,
trebuie să fii gata să-ţi
înăbuşi orice sentiment
la intrare pe sector
spre a nu da nici măcar
un motiv
de a fi suspectat în jur.

Slujbaşi

Cu cât coboară în grad
cu atât coboară
spre zero şi garanţia,
datoria se destramă
iar bănuitul este
deja o probă…
Nervoşi foc pe noi
suntem maltrataţi aici
de către subalterni,
pare să le facă plăcere
să ne dispreţuiască
din toţi porii lor întunecoşi
precum celulele
supravegheate non-stop
amintindu-ne mereu că suntem rebuturi,
precum destinele noastre ferecate
încăpute pe mâinile lor,
fără să se lase de tot amăgiţi
de putere vană consolare.
Niciunul dintre ei
nu crede că are o misiune,
şi fiecare, preotul însuşi
laolaltă cu ceilalalţi,
e doar un slujbaş
care vine la slujbă în silă
stând un număr de ore
pentru care e plătit.

Privilegii

Ocrotit şi scutit de corvezi
din motive greu de descifrat,
cine ştie  care să fi fost
adevărata intenţie
a acelui schimb făţiş
de concesii.
Cine nu s-a rugat în genunchi
sau cine n-a acceptat trocul
ca să aibă aici înăuntru
fie şi un pic peste
ceea ce ne este îngăduit
pe hârtie,
dar care cel puţin pentru noi
înseamnă totul ?

Osândit

Iar cu libertatea
ce mai pot să fac…
viaţa este un fluviu
ce se înfundă în mâl.
La ce bun ?
Dacă te-a adus
în această fundătură
fără să fi ajuns nicăieri.
Şi te simţi tot mai mult
egal cu zero:
nu mai eşti tatăl
sau fiul cuiva,
nu mai eşti nimic.
Eşti doar un răufăcător
osândit.

Timpul

Celula ţi se pare de două
ori mai mare decât este,
fereastra se comprimă
iar capul ţi se umflă ca şi cum
ţi-ar fi pompat în el gaz.
Şi-ncotro se îndreaptă
anii ? Cum se face că acum
 nu mai sunt ai tăi ?
Scurgerea timpului
Înăuntru e doar
picătura care te sapă.
Este cu totul firesc
ca sentimentul vieţii
să se fi pierdut pentru tine,
eşti conştient că îl pierzi pe zi ce trece
şi teroarea timpului
îţi mistuie nervii
ca şi gândul că afară
ceva de care nu ai parte
se întâmplă
eşti lipsit desigur
din vina ta,
smulgându-ţi tot
în clipa cînd deja
te obişnuisei.

Dacă

Chinul
lui “dacă” şi al lui “dar”,
că totul ar fi putut
avea loc altfel...
Speranţe şi doruri
se pierd în scurt timp
pe drum,
devin tot mai neînsemnate
aşteptările,
nimic mai de doamne-ajută
nu dureză aici,
devine cât aiclipi
materie grosolană.
Amintirile înseşi
balauri de foc,
îţi înăbuşă răsuflarea.
Dar imaginea
confuză fiind se şterge
şi într-o clipă
e hăt departe.

Prea târziu

Regretele ce vin
prea târziu,
tot ceaea ce ai dat uitării
şi care aici te-ar fi salvat. Dar
nu există drum înapoi
mereu e prea târziu
să găseşti leacul...
odată pentru totdeauna,
aşa a fost să fie.
Niciun imbold sufletesc, nu,
doar nevoi materiale:
să bei şi să mănânci...
Restul e ceva depăşit,
este vid inert şi mărginit.
Să plângi şi să râzi, da,
sunt pentru noi lucruri
veşnic pecetluite
afară, nu aici.

 
Exces de viaţă

Uneori este de-ajuns o melodie
un deget în plus de vin
sau scena neaşteptată
pe care ai văzut-o la televizor
ca tu care trăieşti
viaţa fără poleiala paravanelor,
fără nicio apărare,
cu nervii la pământ
să nu-i mai suporţi
cotropitoarea energie
potopul de promisiuni
şi intenţii...
simţi că nu mai rezişti înăuntru
fără nădejdea de-a te face nevăzut.

Picături

Sau dopat când şi când
cu medicamente şi  picături
zi şi noapte încontinuu ,
năucit şi tot mai
aerian...cu creierul inert
puţin câte puţin a prins  pojghiţă,
cu ochii umflaţi
cu toate astea nu pot
să-mi vărs focul plângând,
cu cugetul fixându-mi
fantasma străvezie,
fixându-mă-ncleştată
menită  să mă bântuie
luându-mi cu ea,
cine ştie oare  pentru
cât timp, somnul.

O cale mai rapidă

Trebuinţa, desigur,
ia naştere din nevoie,
vrerea de a descoperi
dacă există o cale mai rapidă
de a nu vedea,
de a  nu te gândi
la durerea ta
şi de a cuceri lumea
care între timp
îţi scapă printre degete
după care să te prăbuşeşti
în nenorocirea şi mai teribilă
în bezna care îţi strecoară
în suflet negura
ştergându-ţi partea
cea mai bună din tine.

Acel ceva

Cât face acel ceva
care circulă în perimetrul
celulei.
Dacă ai bani
poţi să dispui pe loc
şi un ceas, dacă îl iei,
ai parte de evadare.
Te întorci însă
tot mai punctual
în fundul lumii
care deloc întâmplător
a pus stăpânire pe tine.
Şi la ce foloseşte dacă
de-acolo de sus unde stăteai
te trezeşti pus la pământ, vomitând,
cu scursoarea
care din gură îţi urcă
în sus spre nas ?

Obişnuinţă

Obişnuinţa
devine tradiţie
fiind lucrul cel mai important,
cel ce te salvează
în repertoriul zilnic
de gesturi, începând
cu lucrurile nespuse,
nefăcute, sau făcute
şi spuse prea târziu
fie şi pe jumătate.
Sfârşind
chiar prin a te salva
lăsându-te să adormi.

Mâini reci

Mâinile îmi rămân reci
chiar şi atunci când încerc
să le încălzesc,
pline de nisip
fără ca vreodată apa
alunecoasă să le cureţe,
îmbibate de miere
deşi nici vorbă de miere
în lehamitea odihnei.
Sunt termometrul
stării în care am ajuns
fără să vreau:
un trup inert
zgrunţuros şi lipicios.

Un număr

Acum eşti un număr
nu mai exişti ca fiinţă:
între tine şi inima ta
ceva s-a destrămat
şi a dispărut.
Ca şi cum eul tău
şi-ar fi pierdut
forma
 după ce zile-n şir
a fost aici strivit
şi din locul cel mai
intim şi viu al vieţii tale
s-ar fi scurs şi irosit.
Unde mai pui că urmările
pe care un delict
le aduce cu sine în suflet
nu pot fi imputate, se ştie
foarte bine,
comunităţii.

Tortură

Femeia pe care odinioară
o iubisem,
fata
cu ochi negri
care m-a părăsit
pentru totdeauna.
Ideea că n-am
 s-o mai văd...
 Tortura pe care
singur mi-o provoc:
să mori fără a fi mort,
un timp care
deocamdată abia se scurge
şi nu există
părând să nu aibă sfârşit,
starea de a nu mai avea
deja uşi
pe care să ieşi.

Vină

Vina
e vina mea:
ştiu asta, sunt osândit.
Dar să înduri
această aşteptare
este mai crunt
decât
decât toate motivele
pe care le pricepi.
Trupul se răscoală
dar  înaintea lui,
mintea, şi inima ţi se zbate
golită de sânge.
Cazi pradă
spaimei de a nu mai fi,
de nu a mai avea
parte de toate câte-au fost.
De viaţă, de-acum,
deshidratat.

Ură

Şi ce tot  înşiră baliverne
orbi faţă de neînduplecata noastră
sete de libertate ?
Că acum nu mai e
ca atunci pe timpuri...
când puşcăriile
erau iaduri nelegiuite
şi paznicii
zbiri în toată regula...
că  societatea noastră
s-a civilizat
şi tratamentele sunt chiar
prea umane.
Întreg valul de ură nesfârşită
acumulat aici.

Exclus

Eşti singur cu tine însuţi.
Exclus,
alături de alţii
la fel de singuri ca tine,
de lumea întreagă..
Închis şi stors
în celulă
ca înlăuntrul
unei cutii de tinichea
conservat în
fiinţa ta destrămată,
cu tavanul care îţi
turteşte capul
şi podeaua care
se scufundă
sub tine,
cu pereţii care îţi
sufocă răsuflarea.

Literă moartă

Repeţi de o mie de ori
aceeaşi frază scurtă
baţi darabana cu degetele
pe masă
pe perete
şi abia de mai distingi
prezentul de trecut.
Este un flux de sunete
şi de umbre, de figuri
din nu se ştie ce vremuri
şi-n care totul
se amestecă,
totul se face cenuşă.
Marile izbânzi
ale cugetului
aici nu sunt decât
literă moartă.
Aici la fund domneşte
abjecţia:
răul nu este dorit de cineva anume,
el este pur şi simplu.
Descompunere,
întunecime necontenită...
sfârşitul
a tot ceea ce e mai de preţ
în viaţă.

În cuşcă

Pupilele dilatate
din ce în ce mai fixe
din ce în ce mai ceţoase,
frenezia fierbinte
a celui care
nu se mai gândeşte la sine
nu se mai aude,
nu fac decât
să mă agit de-a lungul
şi de-a latul
ca un leu în cuşcă
scrâşnind din dinţi
jupuindu-mi degetele
zgâriind pereţii
şi ridicându-mi ochii-n tavan...
dar poate că şi cerul
e făcut din încăperi
şi nu  se poate locui
decât într-una.

Taină

Nu pot să-mi explic
nici măcar mie însumi
cum poate să reziste
un sufltet copilăresc
în eul meu de acum
în ciuda fărădelegii mele
şi care încăpăţânat
continuă să hrănească
în ciuda vinovăţiei
gesturile sale din trecut
visele, intenţiile,
gândurile...

Autonomie

Se ştie că voi
veniţi să deşertaţi
aici înăuntru toate
deşeurile omenirii.
Aici însă cresc plante
pe care voi cei de-afară
nu le cunoaşteţi încă,
se petrec lucruri
care trebuie aşezate
într-un univers intermediar
la kilometri depărtare
de al vosttru.
Totul este atât de vast aici
şi-atât de îngust,
atât de puternic
şi-atât de gol…
Ne spuneţi : “Aveţi
timpul bine repartizat,
mâncare din belşug,
aveţi un adăpost.
Ce vă mai lipseşte?
Fleacuri, chiar nimic.”
Are deplină autonomie:
un tip ce şi-o face cu mâna lui
se autodistruge,
delincventul.
 

SETEA, DORINŢA

                                                                                 Oare nu există cale
                                                                                                 care să mă aducă înapoi?

Viaţă sfârtecată

N-a fost curiozitatea
şi nici plictiseala
ceea ce m-a împins de la spate
şi m-a buimăcit...
dimpotrivă, am făcut-o
cu judecata-ntreagă
despre mine şi lume,
conştiinţa mi-a călăuzit
paşii necunoscuţi
ai prăbuşirii în gol.
Lumea şi eu,
parteneri perfecţi:
piatră fără gură
şi buze fără cuvânt,
atât timp cât urmăresc
şi caut.
Nici vorbă să fug,
ba chiar i-am ieşit
în faţă destinului,
nesupunându-mă
nicicând, sfidându-l.
Am ales întotdeauna,
şi am atacat,
punându-mi viaţa în joc...
n-am avut puterea să renunţ.
Am ales şi-am iubit,
greşind, recunosc,
şi după ce am lovit
am privit-o în faţă,
sfârtecată, viaţa-mi.

Peste lume

Să te prăbuşeşti în sus
peste lumea întinsă
acolo jos departe,
pest alte
fiinţe mortale...
Simţi în tot corpul
ceva ce te face să te aşterni
pe catifea
şi să te-arunci planând
în zbor pe covorul fermecat
rătăcitor de unul singur
un gigant plutind în cer.
Spada luminoasă,
care să te despice
şi străpungă,
care să taie firul
lipsindu-te de toţi şi de toate
dar nu şi de tine, nicicând.

Fugă

Dar nu fiindcă
eşti neînţeles
şi neiubit,
slab se prea poate
însă nu victimă,
străin de toate
şi desigur gata de fugă,
unul care simte
beţia de a evada
spre spaţii vide,
în braţele
propriei nefiinţe.
Ca să trăiască  singur,
ca să trăiască din ea
lăsând după sine
pustiul,
sufletul în schimbul
luminii sale
intermitente
în câmp deschis.
Palid evanescent
precum o stafie,
cu bezna în ochi
şi sunetul tăcerii
în găvanul minţii.

Noapte

Oh noapte a mea diferită
de toate celelalte
nopţi de pe lume,
noapte veşnic
luminoasă
în a sa ferecată
fulgerătoare absenţă,
cântec şi armonie
 ce adie înluntrul
tăcerii tale,
răsuflare ce sporeşte
şi se dilată la nesfârşit:
fiinţa întreaga
fără să fie micşorată,
abisul scufundat
umplut cu propria surpare.

Fără ea

Fără ea
setea, dorinţa:
un gol mai profund
decât tot plinul
vomitat pe jos
în afara lumii.
Săpat cu acul şi
pătruns în carne,
în adâncul venei
ca să-i sugă sângele
şi apoi di nou licoarea
să lunece uşor
şi să-ţi mângâie nervii
navigând deasupra
cu aburul său molcom
spre creier:
miros al unui miros
veşnic,
în deplină înflorire
peste care dintr-odată
se lasă necruţător iarna.

Tot  ce rămâne

Doar ea contează
de când
ţi se înfige înlăuntrul trupului
prinzând rădăcini
cu neputinţă să le mai
extirpi de vreme ce
au ajuns în profunzime.
Di momentul acela
încolo...
tot ce rămâne
e un lung plictis:
te mulţumeşti cu ea
ca să exişti pe lume
sporind şi mai mult glasul
tăcerii tale
şi o lumină falsă beznei
care-ţi tumefiază inima.

Iubita
  

O necontenită întoarcere
la iubita ta,
visată şi urmărită
fără s-o fi putut
cuceri.
Şi iată, absenţa ei
te goleşte treptat până la ultima
picătură de sânge
din cele mai ascunse măruntaie,
te face opac
la alte dorinţe care
nu înseamnă ea.
Fiecare parte cât ar fi de mică
din sfârtecarea ta
o cheamă şi o imploră
pentru a fi umplut cu ea.
Inima începe să alerge
trupul asudă
 rece ruinat
şi beregata înghite
simţind valul ce-ţi urcă
dinspre stomac
prevestindu-şi simptomul
acolo printre şerpii
răului neostoit
care tocmai spre a-ţi
potoli foamea
te devoră.

Vis

Dar nu mă vaiet
ca muierile,
n-am cerut nicicând ajutor
şi ştiu că, dacă
eşti infectat,
nu te mai vindeci
chiar dacă încetezi
şi chiar şi vindecat
nu încetezi să fii bolnav.
Îmi recunosc greşeala
şi ştiu pe propria-mi piele
pentru fiecare gram de plăcere
chintalele de durere
de vomă şi plictis
pe care le-am pătimit,
pentru partea de rai
de câte ori am străbătut
iadul.
Dar a fost vorba
de propriul alean
de a-mi descătuşa libertatea
din pripoanele trupului
care m-a trădat
şi mi-a înlănţuit
harul visului pe veşnicie.

Precum pustiul

Înghite dintr-odată
orice cuvânt,
orice gând  care
în aceeaşi clipă
îţi trecuse prin minte..
precum pustiul
stâlceşte realitatea
sustrăgându-i contururile,
generând privelişti stranii
şi labirinturi neguroase...
în cursul nopţii
le topeşte, totul se mistuie
fără să lase vreo urmă
înlăuntrul pustiului nemărginit
pe care, rând pe rând,
le născuse.

Misterul tău

 Iat-o ieşind din coşul pieptului
 vocea întunecată
nimicindu-ţi cerul,
drumul şi casa
în care ai trăit,
chipul celor dragi...
 Există însă un abis
între ceea ce promite
şi ceea ce dă cu adevărat :
o genune  care nu
se poate umple,
care te tâlhăreşte din plecare
de ceea ce ţi-a făgăduit.
Şi tu, deşi ştii asta
te arunci înăuntru
atingând fundul
prăpastiei, nu altceva
decât misterul tău.
În afara lumii.

Artificial

Îţi sporeşte
emoţiile
ca să le facă apoi să se surpe
chiar peste ele,
dorinţa
devenită artificială,
nevoia
nevoii induse,
sclav al falsei
tale identităţi.
Te azvârle în mâinile
minciunii şi a nimicului
îndepărtându-te
pentru totdeauna
de propria voinţă,
şi te sleieşte
deşi te-a făcut să te crezi
atotputernic.
Îţi iuţeşte viaţa
bântuindu-te,
te chinuie şi
îţi descompune
timpul şi spaţiul
în propriul lor înţeles,
te lipseşte de realitate
amăgindu-te în schimb
că îţi oferă cu vârf şi îndesat.

S-o iau la fugă

Aş vrea s-o iau la fugă
din toate locurile
vieţii mele,
să plec deoarece
mi-e groază
de ce s-a-ntâmplat.
Nu durerea e cea care
m-a amuţit,
nu mai pot să îndur
singurătatea asta
nesfârşită...
unul care, ca mine,
nici măcar n-a apucat
să înţeleagă ceva din viaţă.
Şi, la ideea de a încerca
o altă şansă,
n-am nicio mângâiere.
Aş vrea să părăsesc
acum, da, iadul
timpului meu irosit,
să-ncerc să pun capăt
zborului,
dar nu izbutesc
de unul singur.